Copiii generației noastre desemnați de specialiști drept hipersensibili. Iată de ce!

Informații despre copiii hipersensibili din zilele noastre

Copiii hipersensibili de astăzi sunt catalogați drept copii ai generației snowflake sau fulg de nea. Pot fi definiți drept persoane de vârstă tânără percepute prea sensibile, ușor de ofensat și cu un caracter slab. Acest concept a fost dezvoltat în anul 2016, în urma unui articol apărut în publicația Daily Mail; aici se făcea referire la o generație fragilă, sensibilă la critici/insulte care nu poate face față unor opinii contradictorii, cu atât mai puțin criticii. Ei vor evita subiectele cu încărcătură emoțională, ideile sau opiniile divergente.

Acestor copii le este dificil să se descurce singuri și să ia decizii individuale, chiar când vine vorba despre sarcini zilnice, precum pregătirea pachetului de școală (deoarece mama/tata/bunica se ocupă de acest lucru). De asemenea ei găsesc dificilă rezolvarea problemelor aparent banale, cum ar fi nu este nimeni cu care să se joace, nu se pot îmbrăca, nu apreciază mâncarea sau să fie agresați, își doresc să se uite mai mult la tv, găsesc temele grele. Din aceste motive și multe altele pot reacționa într-un mod ineficient: încep să plângă, să lovească, să țipe, să renunțe, să se descurajeze, să plece, să arunce lucruri, să devină agresivi, să tacă sau să nu se exprime deloc. Deși pentru ei toate pot părea reacții normale, aceste comportamente nu fac nimic ca să descopere o soluție la problemele cu care se confruntă; de fapt, nu reușesc decât să creeze unele noi.

Adevărul este că, din punctul de vedere al specialiștilor, acest tip de copii prezintă o serie de caracteristici suplimentare. Ei sunt: încăpățânați, au multă energie, se enervează ușor, își doresc ca lucrurile să fie corecte. Pot fi observate emoții și gânduri de o intensitate și înzestrare care nu sunt explicabile doar prin prisma unei sensibilități crescute.

Motivele pentru care apar comportamentele menționate la copii

- Copiii nu au fost învățăți modalități corespunzătoare să rezolve problemele, prin urmare nu știe cum să reacționeze și să răspundă; ei reacționează din obiceiuri deja formate și din lucruri pe care le cunosc

- Comportamentele nepotrivite au fost reîntărite de către părinții care le-au permis sau chiar încurajați să le prezinte problemele lor; părinții se activează și le rezolvă pentru ei. Prin urmare, copiii nu trebuie să gândească sau să facă vreun lucru. Această situație prezentată conduce la consecințe evidente: atunci când părintele nu este de față să repare și să rezolve, copilul se va topi, se va prăbuși și va reacționa în modalități ineficiente și nepotrivite.
Conform unei cercetări desfășurate de către Ellen Sandseter, profesor de educație timpurie în cadrul Colegiului Universității Queen Maud din Trondheim, Norvegia, s-a descoperit faptul că acei copii care petrec mai mult timp explorând înainte de vârsta de 9 ani au șanse mai puține să dezvolte probleme de anxietate și separare în perioada maturității. În mod similar, acei copii care s-au rănit căzând la de la înălțime când aveau vârsta de 5-9 ani au avut mai puține șanse să se teamă de înălțimi la vârsta de 18 ani.

Sfatul specialistului

Doamna Sabina Cosca, psihoterapeut sistemic de familie si cuplu, consilier și coach, coscasabina@gmail.com, Tel. 0741.233.942, Facebook: Psihoterapie sistemica de familie si cuplu: 

Generația fulgilor de nea, născută în anii 1980, 1980 şi 2000, numită și generaţia Y, se tem să-şi exprime opiniile şi să-şi susţină punctul de vedere, văd piedici la tot pasul, preferă să renunţe la luptă şi să se complacă în rolul victimei, care trebuie înţeleasă şi protejată.
Nevoia de victimizare se explică prin faptul că orice persoană cu o stimă de sine redusă, pentru a o putea compensa spre a trăi cu ea, începe să adopte atitudinea de victimă. Aceasta ajută la menţinerea unei stări de confort psihologic minimal şi explică neputinţa persoanei în cauză prin intervenţia aparentă a oricărui element extern care face ca tânărul să nu îşi asume ceea ce trăieşte. Întotdeauna va fi cineva "de vină" şi astfel se perpetuează nevoia de victimizare şi în perioada adultă şi chiar la bătrâneţe. Aşadar, prima dată apare o stare de neputinţă învăţată în copilărie, apoi până la victimizarea permanentă este doar o chestiune de timp".

Din punct de vedere evolutiv şi istoric, adolescenţa este vârsta la care tinerii îşi asumă riscuri şi caută aventura, îşi clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viaţa. În schimb, tinerii din ziua de azi cresc învăţând să perceapă lumea ca pe un loc înfricoşător, prin transmiterea insistentă a unor mesaje alarmiste legate de cele mai diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi
Părinţii, şcoala, societatea contribuie la formarea unui mediu în care generaţiile devin tot mai fragile, incapabile să facă faţă criticilor, este de părere directoarea unei organizaţii de tip think tank din Marea Britanie. Acestea sunt motivele care duc la fragilizarea tinerilor insistenţa cu care se exagerează riscurile presupuse de aproape orice activitate ar întreprinde. Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

Copiii nu mai interacționează des în mediul real, le este frică de eșec și preferă anonimatul în locul expunerii în public.

În spatele comportamentului acestor tineri stă o stimă de sine foarte scăzută alimentată din fragedă copilărie cu sentimentul neputinţei construit. Însă toate acestea produc răni adânci în mintea adolescenților ajunși astăzi, după ani de hiperprotecție, sensibili ca o floare.

Ce înseamnă supraprotecția? Supraprotecția este atunci când faci în locul copilului tău ceea ce el ar putea face, însă întotdeauna prin comportamentele noastre transmitem şi un mesaj psihologic. Acesta este: "tu nu eşti în stare singur pentru tine lucrurile astea, aşa că fac eu în locul tău, chiar dacă tu ai vârsta biologică şi autonomia necesară".

La bază avem dorinţa sănătoasă a părinţilor de a elimina violenţa din educaţie, însă în loc să aşezăm fundamentul corect, acela al fermităţii şi al autorităţii parentale sănătoase - a nu se confunda cu agresivitatea - am înlocuit cu supraprotecţia. Mediul familial nesigur, instabilitatea relaţiei dintre părinţi, divorţurile, lipsa suportului emoţional îi modelează într-o formă inadaptată. Lipsa modelelor, lipsa respectului uman, accentul pus pe bunuri materiale şi bani nu pregătesc un tânăr curajos şi activ social, ci unul nemulţumit care aşteaptă favoruri. Sunt temători, exagerează dificultăţile pentru că nu sunt obişnuiţi cu efortul, nu sunt concentraţi pe găsirea de soluţii şi pe modalităţi de rezolvare şi rămân blocaţi în revoltă.

Rolul pasiv, alegerea neimplicării nu fac decât să formeze indivizi neadaptaţi, pentru care viaţa nu are niciun farmec, este doar un şir de provocări pentru care nu sunt pregătiţi. Părinţii care renunţă la a mai critica copiii, renunţă la critica educativă, formează persoane cu autocritică slabă, indivizi care nu-şi doresc evoluţia, succesul. Practic, parintii își întind singuri o capcană. Încearcă să fie protectivi în primii ani de viață ai copiilor lor, iar apoi nu mai reușesc să-i determine să gândească și să acționeze singuri.

În același timp, sunt din ce în ce mai des aduse in prim plan metode de "fake parenting", în care părinților le-au fost prezentate jumătăți de adevăr, de exemplu, "să-ți crești copilul liber". Însă aici vorbim în primul rând de o libertate emoțională și, în niciun caz, o libertate în care să-l las pe copilul meu să facă ce dorește, în orice moment al zilei, copilul are nevoie de protecție și de granițe sănătoase. Pe de altă parte, părinţii acestor adolescenţi trăiesc azi cu o teamă permanentă, de a nu-şi pierde jobul, de a nu-şi plăti creditele, şi le trasmit această frică şi copiilor, în mod involuntar de cele mai multe ori.
Acest comportament este preluat şi de copii, care cresc cu convingerea că nu te poţi baza pe ceilalţi, că lumea este un loc nesigur şi că trebuie să fii norocos sau şmecher ca să poţi să rezişti, mesaje foarte frecvent transmise de părinţi copiilor. Copiii integrează atât fricile părinţilor, cât şi pe cele preluate din propriile experienţe.

Cum putem rezolva această problemă?
A ne exprima iubirea înseamnă, de fapt, a le asigura copiilor trei componente esențiale: autonomia, reziliența, să-i lăsăm să aibă consecințele propriilor decizii și să le oferim sentimentul de competență, să-i lăsăm pe copii să se implice în treburile administrative, gospodărești, si să-i conectăm încetul cu încetul cu viața reală, a-i pregăti pentru o viață  perfectă, care nu există, este disfuncțional, de aici sentimentul de nesiguranță, de neîncredere atunci când ajung să se întalnească cu viața reală.
Întâlnim în zilele noastre și problemele de învățare ale tinerilor de astăzi care sunt sunt incomode, însă normale. Nu ei sunt neobișnuiți, ci școala a devenit „nepotrivită" psihologiei lor. Libertatea decadentă și nepăsarea tinerilor de astăzi, așa cum le numim noi, vin cu prețul căutării de sine, a atenției mai mari orientate către interior, către nevoi, emoții și reacții individuale.

Mulțumim doamnei Sabina Coșca pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.   

Surse: www.newstatesman.com; www.psychologytoday.com; www.parentingsuccesscoaching.com