Eu am trecut printr-un astfel de iad. Și într-un fel o spun cu mândrie față de omul care am ajuns. Am prietene care sunt de părere că Dumnezeu îți dă doar atât cât poți duce. Însă nu mă pot abține să nu mă întreb de ce a considerat necesar că pot duce atât de mult? Care este, până la urmă, scopul final? Sper să aflu vreodată.
Multă vreme mi-a fost rușine să povestesc cuiva istoria celor 10 ani din viața mea. Ani pe care îi consider pierduți din multe puncte de vedere, dar totodată ani fără de care nu aș fi devenit omul din prezent. Ani fără de care nu l-aș fi avut pe băiețelul meu, lumina ochilor mei și dragostea mea dintâi. Acum nu-mi mai este rușine. Pentru că am înțeles că povestea acestor ani poate servi drept pildă pentru femeile, mamele, soțiile, surorile care se află în aceeași situație. Și care cred în momentul de față că scăparea este imposibilă. Eu sunt exemplul viu că se poate. Nu va fi ușor însă și se poate să dureze o veșnicie. Dar gustul libertății merită orice sacrificiu.
Să începem cu începutul. La început a fost o poveste, credeam, de dragoste. Spun credeam pentru că s-a dovedit a fi ulterior nimic mai mult decât o mare greșeală, o inconștiență. Când a apărut el în viața mea am considerat că avem o mulțime de lucruri în comun. Că va fi o relație minunată, că nu ne așteaptă decât vremuri bune. Cu toate că primisem avertizări că voi avea numai de suferit, inclusiv din partea fostei sale partenere. Nu am crezut nimic. Purtam ochelari de cal. Nu aș fi crezut în ruptul capului că mi se poate întâmpla mie și, mai ales, că nu l-aș putea schimba în bine, dacă ar fi existat vreo problemă. Exista o problemă, alcoolul. Dar am insistat să cred cu obstinație în puterea binelui și am căutat părțile frumoase din oameni. M-am bazat de felul meu de-a fi și am sperat că este de ajuns.
Am rămas însărcinată în timpul ultimului meu an de facultate. Aveam 23 de ani. Mi-am dat examenul de licență cu copilul în mașină. Am ieșit prima din sala de examen pentru că știam că era ora de masă a celui mic. Nu mi-am mai putut urma visul de a avea o carieră în drept pentru că însemna să efectuez stagiul obligatoriu de 2 ani. Iar acest lucru era imposibil la momentul respectiv. Eram o proaspătă mamă și aveam alte îndatoriri.
Prima palmă am primit-o când băiețelul meu avea 6 luni.
Îmi amintesc și acum cu perfecție că eram în bucătărie, cu el în brațe, și îi încălzeam laptele pentru biberon. Deși agresiunile începuseră încă din perioada sarcinii, nu se manifestaseră într-un mod atât de direct. Erau împingeri, strângeri, smuceli. Nu le-am acordat importanță. Acea palmă însă a fost un șoc. A venit din senin, în timp ce eu mă aflam cu copilul în brațe. Știam că am la îndemână forțele de ordine, poliția, așa că am sunat. Au venit și mi-au aplicat și mie amendă. Pentru tulburarea liniștii publice. Iar după ce ei au plecat...eu am rămas în continuare în casă...cu același om care mă lovise.
După prima palmă au urmat, evident, multe altele. Pentru că așa este întotdeauna. Nu se opresc. Apoi, într-o seară de noiembrie, când băiețelul meu avea în jur de 2 ani, am primit și primul pumn. În mandibulă. Gura mi s-a umplut imediat de sânge și am știut că ceva nu este în regulă. Pentru că nu-mi mai puteam mișca maxilarul în mod normal. Am vrut să sun la poliție, dar cumva, prin aburii alcoolului, își dăduse seama de ceea ce făcuse, așa că s-a asigurat că nu va fi pedepsit de nimeni. Mi-a spart telefonul ca să nu pot suna pe nimeni să cer ajutor și mi-a luat copilul. A trebuit să mă lupt cu el, să i-l smulg din brațe și să merg cu căruciorul 3 stații prin burniță. Cu sângele curgându-mi pe față. La plecare nu am auzit decât aceste vorbe: nu știam că ești atât de sensibilă. Nu le voi uita niciodată. Un singur pumn a fost suficient pentru a-mi provoca dublă fractură de mandibulă. Mi s-a aplicat, la Institutul de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială, un stabilizator metalic pentru oasele maxilarului. Mai exact, fiecare dinte a fost îmbrăcat de o sârmă. Mai greu a fost momentul extracției. Fără niciun fel de anestezie. A trebuit să beau cu paiul timp de o lună și să vorbesc cu gura încleștată, printre dinți. În acea lună l-am obligat să se lase de băutură. Atât a rezistat. O lună.
Apoi, după 4 ani de stat în oraș, ne-am mutat. M-a mutat. În afara orașului, într-o casă. Izolată, unde nimeni nu putea auzi sau nu putea ști nimic din ceea ce se petrecea în spatele ușilor. După 2 ani a trebuit să chem din nou poliția. Și salvarea. Am rămas cu o cicatrice în bărbie mărturie a acelei seri și cu o umflatură care m-a determinat să merg la OMF. Din nou. M-au întrebat de ce nu plec. Nu am știut ce să răspund.
La un moment dat, am reușit să îmi găsesc un loc de muncă. De acasă. Scriam. L-am pierdut în mai puțin de o lună. Pentru că patronul era bărbat. Iar el avea o problemă cu orice bărbat s-ar fi apropiat de mine. Uneori chiar și cu femeile. Am avut marele noroc să îmi găsesc un alt job, care mi-a dat aripi. Am început să îmi pun deoparte bani atât pentru avocat, cât și pentru servicii de pază și protecție. Pentru că mă așteptam la repercusiuni.
Copilul meu a jucat cel mai mare rol în decizia mea de a pleca. Pentru că sunt o fire extrem de rezistentă și puternică, probabil aș fi rezistat încă 10 ani într-o neviață ca aceea. Dar copilul meu nu merita să asiste la aceste filme de groază. Nu merita să sufere. Și, de fapt, el m-a rugat. M-a pus să promit că plecăm.
După 2 ani și într-o perioadă în care agresiunile ajunseseră să aibă o frecvență aproape zilnică, mi-am pregătit cutii cu toate bunurile pe care le agonisisem și am așteptat. O zi în care să nu fie acasă. Și să vină după weekend. Ajunsesem să urăsc weekend-urile. Erau cele mai rele. Dar nici zilele săptămânii nu erau prea diferite....Aveam seri când evitam să mă uit la televizor sau să merg în bucătărie. Pentru a nu da naștere unor discuții. Aveam seri când nu puteam mânca. Aveam nopți în care gândeam scenarii de răzbunare, dar conștiința și teama de a-mi lăsa copilul pe drumuri m-au împiedicat să le pun în practică. O prietenă mi-a cărat toate lucrurile într-o zi de luni din iulie și am rămas plecată. Definitiv. Mai plecasem de câteva ori, dar niciodată mai mult de 2 zile. Mereu mă întorceam. Pentru că nu doream să fiu povara nimănui și nici să stau cu mâna întinsă.
Am întâlnit și persoane care m-au descurajat din plecare. Care mi-au recomandat să nu plec. Că nu voi putea. Că va veni după mine. Iată că am putut și iată că nu a venit după mine.
Am aniversat săptămâna trecută 2 ani de libertate. Acești 2 ani au fost trăiți mai intens decât oricare alții din viața mea. Pentru că am învățat să apreciez, să mă bucur, de absolut fiecare clipă în care am posibilitatea de a face ce îmi doresc. Copilul meu este acum un copil normal, vesel și extrem de obraznic, ca oricare alt copil. Are o viață liniștită. Iar asta este tot ce mi-am dorit.
Urmareste-ne pe Google News
