După 52 de ani de căsnicie, soția mea a murit. Cum am reușit să îmi vindec rana

Și-a pierdut soția după 52 de ani de căsnicie

Ronald Paxton (din Conway, Carolina de Sud, SUA) este autor de carte și a rămas văduv anul trecut, după 52 de ani de căsnicie. Într-o confesiune pentru „Huff Post”, a ales să vorbească despre durerea cu care se confruntă după dispariția soției sale, Diane:

„Nu am avut niciodată un prieten imaginar când eram copil. Am avut nevoie de 73 de ani ca să fac asta și iată că acum am un asemenea prieten; de fapt, nu este vorba nici despre ceva imaginar, nici despre un prieten. Este pur și simplu ceva invizibil. Nu îl pot vedea, însă îl aud și îl simt. Este vorba despre durerea mea, căreia îi spun „Domnul G”. S-a mutat cu mine și cu câinele meu, Franklin, imediat după ce soția mea, cu care am avut o căsnicie de 52 de ani, a încetat din viață în septembrie.

L-am simțit pe „Domnul G.” strecurându-se pe lângă mine timp de câteva luni, însă, după moartea soției mele, pot spune că și-a făcut loc pe deplin în viața mea. Acum este cu mine. Îmi este mereu în preajmă.

Companionul meu nu are trăsături dezirabile. Este gălăgios, insistent, dezgustător, pretențios și caută să mă înghită. De fapt, te secătuiește de energie mai mult decât o porție zdravănă de cafeină la un târg de cafea. „Domnul G.” este un oaspete neinvitat, care vine din iad...

Potrivit literaturii de specialitate, există 5 stadii ale durerii- negarea, furia, târguiala, depresia și acceptarea- acestea ne ajută să procesăm pierderea cuiva și să mergem mai departe. Eu am rămas blocat între două stadii.”

Ședința foto emoționantă a unui cuplu la celebrarea a 70 de ani de căsătorie

A venit cu detalii despre moartea soției sale

Ronald și-a continuat confesiunea explicând că soția lui și-a pierdut viața din cauza cancerului de colon. Alături de ea, a trecut printr-o perioadă foarte dificilă:

„La începutul acestui an, Diane a fost diagnosticată cu cancer de colon inoperabil, în fază terminală. Au urmat luni întregi de vizite la camera de gardă și la diverse cabinete pentru tulburări digestive severe, care nu se mai terminau. Nu încerc să neg diagnosticul și prognosticul pe care le-a primit- sau faptul că soția mea nu mai este. Îmi aduc aminte de toate acestea zi de zi.

Pot spune despre mine că sunt un umanist secular, prin urmare, nu am zeități, demoni sau alte entități pe care să mă bazez pentru a-mi ușura durerea. Sunt forțat să mă confrunt cu realitatea pierderii suferite. Toate acestea m-au condus către acceptare. Am trecut prin acest stadiu al durerii cu câteva luni înainte de moartea soției mele. Este foarte greu să apelezi la servicii de îngrijire paliativă pentru cei dragi și să-i vezi cum se sting încet-încet, fizic și mental. Până la urmă, tot ce am putut să fac a fost să o țin de mână și să stau lângă ea când și-a dat ultima suflare. Îmi voi aminti mereu acele clipe.”

După ce și-a pierdut soția, s-a confruntat cu furie și depresie

Bărbatul rămas văduv după 52 de ani de căsnicie nu a ezitat să vorbească și despre alte provocări pe care le-a avut de înfruntat după moartea soției: stările depresive și furia. Pentru sursa citată, a relatat următoarele:

„Pe cine sunt furios? Pentru început, pe medicii care nu au reușit să detecteze la timp boala soției mele, astfel încât să mai fie o șansă pentru ea. Sunt revoltat de faptul că nu vor fi niciodată sancționați pentru incompetența lor. De asemenea, sunt furios pentru că Diane a fumat ani întregi și a urmat o dietă din care au lipsit fructele, legumele, cereale integrale, într-un cuvânt fibrele. Totodată, sunt furios pe fiecare cuplu de vârstici pe care îl văd și care nu a trecut prin nicio pierdere. Mai presus de toate, sunt furios pe mine, pentru că nu am putut să găsesc o soluție ca să o salvez pe cea care mi-a fost soție pentru 52 de ani.

Depresie? Desigur. În anumite zile, am impresia că umblu pe nisipuri mișcătoare purtând în spate un ghiozdan greu. Îmi este greu să privesc spre viitor. Petrec o bună parte din timp trăind clipa, cu excepția intervalelor în care mă agăț de trecut și retrăiesc amintirile de atunci.

Noaptea îmi este cel mai greu. Încă încerc să mă obișnuiesc să dorm într-un pat pe jumătate gol. „Domnul G.” nu are somn, așa că mă odihnesc când pot. Nu îmi place să ațipesc, dar mă străduiesc să fac tot ce pot pentru a rămâne puternic.”

A vorbit despre viața de după moartea soției sale

Ronald a povestit cum încearcă să meargă mai departe după pierderea suferită și cum se străduiește să-și ocupe timpul zi de zi. Iată ce a dezvăluit, potrivit aceleiași surse:

„Nu încerc să mă sustrag- fac tot ce pot pentru a trece cu bine peste toate acestea. Am primit simpatie și compasiune din partea oamenilor. Am avut parte de servicii speciale pentru perioada de doliu din partea centrului de îngrijiri paliative, sunt înscris într-un grup de susținere pentru văduvi și pentru văduve. Medicul mi-a prescris antidepresive. Știu că voi avea nevoie de ele pentru o perioadă, dar sper ca aceasta să se încheie cât mai repede. Nu îmi place ideea de efecte adverse și nici nu îmi place să mă bazez pe medicamente pentru a face față zilelor și nopților.

Ies în fiecare zi din casă. Mi-am dat seama că plimbările de 45 de minute sau de o oră reprezintă cea mai bună metodă pentru a-l ține pe „Domnul G.” la distanță- cel puțin câteva ore. Acest aspect este esențial mai ales în lunile reci de iarnă. Nu am nevoie și de alte afecțiuni de sezon, care să se asocieze cu ceea ce îmi face „Domnul G.”. Nu sunt sigur că aș putea trece peste un „atac” combinat.

Gătitul nu este punctul meu forte, însă încerc să consum numeroase alimente sănătoase, precum fructe, legume, nuci, cereale integrale, carne de pui și pește. Evită mâncarea prăjită și sucurile din comerț și fac tot ce pot ca să nu mai caut fursecuri cu ciocolată.

În ceea ce privește cumpărăturile și spălatul rufelor, acestea sunt activități de care și așa mă ocupam de ani de zile. Și ele sunt binevenite pentru a mai scăpa de compania „Domnului G”. Ca să mă relaxez, prefer să citesc, să scriu și să mă plimb cu câinele meu prin parc.

Toate aceste lucruri m-au ajutat oare să gestionez pierderea cuiva pe care l-am iubit și care m-a iubit pe parcursul întregii mele vieți de adult? Pot spune că m-au ajutat, însă nu la fel de mult pe cât m-am așteptat. Probabil că ar trebui să nu mai am așteptări prea mari. Oamenii din jur îmi spun că, de fapt, este vorba despre o călătorie îndelungată prin întuneric. Nu pot decât să sper că voi progresa pe parcurs.”

A recunoscut că familia l-a ajutat mult să înceapă să-și revină

Cel care și-a pierdut soția după un mariaj îndelungat și-a încheiat confesiunea spunând că familia a fost cea care l-a sprijinit să înceapă să-și vindece rănile:

„Familia este cea care îmi dă forța pentru a merge mai departe. Apreciez mult îmbrățișările, bunătatea și vorbele înțelepte, venite din partea membrilor familiei, dar și a altor persoane. Cu toate acestea, prefer să nu discut prea mult cu oamenii despre suferința mea întrucât nu mă ajută și, adesea, îmi face mai mult rău. Pot spune că fac parte dintr-un „club” în care nimeni nu își dorește să intre. Cel mai important dar pe care l-am primit a fost că mi-am dat seama că nu sunt singur, că nu sunt invizibil și, mai mult decât atât, că nu sunt mai puțin decât ceea ce eram când trăia Diane.

Se spune că poți fi oricine și că poți face orice dacă îți dorești într-adevăr. De fapt, acest vorbe nu au sens. Spre exemplu, eu nu am jucat niciodată alături de „ New York Yankees” și acest lucru nu se va schimba. În prezent, mă concentrez asupra dobândirii liniștii și a alungării „Domnului G.” din viața mea.

De asemenea, se spune că timpul vindecă toate rănile. Persoana care a făcut prima dată această afirmație a fost probabil un mare optimist. Deocamdată este prea devreme pentru mine ca să-mi pot da seama dacă se întâmplă așa, prin urmare nu pot spune cum mă voi simți peste 1 an sau peste 5 ani- presupunând că voi mai fi în viață. 

Cred că rănile mele se vor vindeca, dar nu perfect, consider că vor rămâne multe cicatrici. Momentan, sunt doar eu și durerea mea și nu îmi pot închipui că „Domnul G.” va dispărea pentru întotdeauna, indiferent de ceea ce aș face sau cât voi mai fi în viață.”