Îmi amintesc atât de clar dimineața când mama mea m-a trezit, m-a luat în brațe și mi-a spus că începând de azi voi sta la bunici. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Eram adormit. Am scâncit și m-am trezit o oră mai târziu la casa bunicilor mei de la țară. Mama m-a sărutat pe frunte și a dispărut. Nu mai știu pentru câtă vreme nu am mai văzut-o. Bunicii mei mă iubeau mult, erau părinții mamei mele. Însă munceau mult, pentru că singura lor sursă de venit erau 4 vaci. Făceau brânză și o vindeau. Cea mai bună brânză din lume. Aveam camera mea, mică și călduroasă. Nu aveam multe, dar aveam suficient. Însă nu aveam dragostea mamei mele.
În numai 6 luni rămăsesem și fără tată și fără mamă, eram într-o casă care nu era a mea și, deși bunicii mei făceau tot posibilul să aibă grijă de mine, mă simțeam abandonat, al nimănui, singur, părăsit. Aveam un motan, singura mea alinare, care îmi aducea bucurie. Moți îl chema și mi-l amintesc perfect, pentru că a ținut loc de dragostea mamei mele. Adormeam cu el în brațe plângând.
Mama a apărut din nou după 3 luni și mi-a explicat că din acel moment nu mai sunt fiul ei, ci fiul bunicilor mei. Că nu trebuie să îi mai spun mamă niciodată, că, de fapt, sunt fratele ei mai mic. Că ea mă iubește la fel de mult, că îi pare rău, dar că face ce crede că este mai bine pentru mine. Și a dispărut iar.
Mai târziu bunica mi-a povestit ce s-a întâmplat. Casa pe care mama o avea cu tata avea rate, pe care ea nu le putea plăti. A intrat în depresie. Și a început să bea. Bunicii mei i-au spus să ne mutăm cu ei. Ea nu a vrut. Apoi m-a dus la ei, fără să îi anunțe, pur și simplu, într-o dimineață. Cu tot cu bagaje, ca pe un colet. Și m-a lăsat acolo. Nu au mai auzit de ea timp de 3 luni, când a venit să discute cu mine. Se pare că între timp cunoscuse un alt bărbat, care s-a mutat cu ea și care a preluat ratele la apartament. Iar acel bărbat nu își dorea copii și nu concepea ca ea să aibă copii. Așa că ea a ales. Să îmi fie soră. Nu mamă. Să mă părăsească. Cât am fost mic nu mi s-a explicat ce se întâmplase, de fapt. Oricum nu aș fi înțeles. Și oricum sentimentul de abandon nu ar fi dispărut. M-a bântuit toată viața și mă bântuie și acum. După ce mi-a spus să îi spun soră venea des în vizită cu cel care îi devenise soț. Uneori chiar în fiecare week-end. Însă se purta cu mine exact ca și cu un frate și de fiecare dată când îmi spunea frățiorul meu, de fiecare dată când eram forțat să îi spun soră, parcă cineva mă înjunghia în inimă. Dar îmi repeta de atâtea ori că dacă nu îi spune așa nu va mai putea veni în vizită, încât începusem și eu să cred că ea chiar este sora mea.
La 14 ani am aflat toată povestea de la bunica. Am încercat să înțeleg și chiar începusem să o iert. Pentru că părea fericită cu soțul ei care nu își dorea copii. Iar eu eram fericit cu bunicii mei, aveam gașca mea de prieteni, mă duceam la școala din comună și eram premiant. Aveam bursă. Eram un copil cuminte. Apoi a venit vestea bombă: mama era însărcinată. Soțul ei care nu își dorea copii se răzgândise. Iar sentimentul de abandon care mă măcinase ca râșnița cafeaua, acum devenise și mai puternic. Când s-a născut sora mea am urât-o. Cu tot sufletul meu de copil abandonat. Am fost gelos până la sânge, pentru că ea avea parte de copilăria pe care eu nu am avut-o, avea parte de dragostea mamei mele. Doi ani am respins orice contact din partea mamei mele. Devenisem rău, trist, depresiv, eram adolescent și nu puteam înțelege că abandonul mamei mele și apariția surorii mele erau, de fapt, răni adânci, care trebuiau vindecate prin comunicare. Bunicii erau în vârstă, fără răbdare și și-au luat mâna de pe mine.
Până într-o zi când nu am mai rezistat. Când bântuit de imaginea mamei mele cu sora mea în brațe, am apărut la ușa lor. Ea nu era acasă, era doar el, soțul care nu voia copii, și sora mea. Aveam 16 ani și mult tupeu, dar și multă furie, durere, frustrare. Am izbucnit și i-am spus tot. Fără să respir, țipând și urându-l. Fără să mă intereseze consecințele. Mama mea mă rănise crunt, voiam să o rănesc și eu pe ea. De el știam că este un om bun. Și am rămas șocat când mi-a spus cu calm că îi pare rău, că nu a bănuit nicio secundă adevărul și că dacă ar fi știut i-ar fi oferit mamei mele tot suportul de care avea nevoie. Atunci abandonul ei m-a lovit și mai tare. Mi-am dat seama că, de fapt, el era doar o scuză. Că ea pur și simplu nu mă dorea. Pentru că dacă mă dorea, nu ar fi renunțat la mine. Ar fi făcut tot posibilul să fiu acceptat de noul ei soț.
Au trecut 14 ani de atunci și nu am mai vorbit cu ea, nu vreau să știu de ”sora” mea și de fetița ei, adevărata mea soră. Rana mea încă nu a început să se vindece. Mama mea a încercat să mă contacteze, însă am respins-o complet. Nu pot încă să o iert. Mi-a distrus sufletul și acum, emoțional vorbind, sunt încă o epavă, care se repară ușor cu ajutorul fiului meu. Nu pot să o iert încă. Pentru că văd cât de mult îmi iubesc copilul și nu pot să înțeleg ce inimă haină a avut să mă abandoneze așa. Eu nu aș putea să fac asta nici mort. Și mort m-aș întoarce să îmi iubesc copilul, să fiu lângă el. Mă doare și mai mult că mama a apărut în viața mea, refuzând să îmi fie mamă, obligându-mă să îi fiu frate. Mai bine dispărea de tot! Sper să găsesc puterea să o iert, iar până atunci am să îmi iubesc băiatul cu toată ființa mea.
Citește și:
- Dacă bebelușul meu a murit nu înseamnă că nu mai sunt mamă
- Suferința lui luase sfârșit. A noastră se întețea. Nici nu știam că există sicrie pentru copilași
- Fetița mea a trăit o săptămână și 4 zile. Am nevoie de susținerea voastră, să mă întărească. Plâng în fiecare zi
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
