Nu mai trăi în minciună! Ca mamă casnică nu vei fi niciodată fericită

Nu mi-am dorit să fiu mamă! DELOC!

Însă mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Aveam 18 ani, eram naivă, cu capul în nori și cu o întreagă viață înainte. Terminasem liceul și intrasem la Drept iar părinții mei, drept răsplată, m-au lăsat să plec la mare cu prietenii mei. Se întâmpla totul acum 25 de ani. Eram în culmea fericirii, pentru că de la 12 ani mă pregătisem pentru a deveni avocat. Era tot ce îmi doream. Aveam mintea ageră, replică pentru orice și eram înfiptă și cu o stimă de sine exagerată.
Apoi l-am cunoscut pe el, alesul meu. Și de atunci, întreaga mea viață s-a dus de râpă. Să știți că nu este ușor să recunosc toată treaba asta. Am avut adevărate conversații cu mine însămi până să admit că sunt nefericită. Copiii mei mie nu îmi aduc o fericire completă, cum se tot laudă multe mame (deși eu nu le cred).
Îndrăgostită până peste cap, am acceptat cererea în căsătorie și la 20 de ani îl aduceam pe lume pe Paul. Au urmat doi ani de groază, pentru că m-am încăpățânat să termin facultatea, și am jonglat între cursuri și bebeluș, cu ajutorul alor mei. Apoi am rămas iar gravidă și licența mi-am dat-o cu burta de gravidă în 7 luni. Eram complet epuizată după ce l-am născut pe Victor, așa că am decis să stau acasă 3 ani, până este gata să intre la grădiniță. Numai că cei 3 ani s-au transformat în 10, pentru că soțul meu a insistat să stau acasă cu băieții, el câștigând suficient ca să avem un trai mai mult decât decent. Ne-am mutat la casă iar eu mi-am împărțit timpul între copii, casă, gătit. În fiecare seară aveam o oră pentru mine și nu făceam altceva decât să urmăresc seriale cu avocați. Puneam capul pe pernă și adormeam visând că pledez în instanță. Am avut o discuție cu soțul meu care m-a încurajat să mă întorc în domeniu, să caut un job la o firmă de avocatură. Băieții erau suficient de mari. Însă nu am avut curaj. Aveam deja 31 de ani și nu lucrasem o zi în viața mea.

Apoi soțul meu a primit un alt job, care i-a dublat salariul și o duceam foarte bine din punct de vedere financiar. Și a început să îmi propună să mai facem un copil, că avem cu ce să îl creștem. Ziș și făcut, la 10 ani după ce l-am născut pe Victor a venit pe lume Andrei. Apoi, nevoia mea de a-mi ocupa timpul și mintea, de a uita că mă simt incompletă, l-a adus pe lume doi ani mai târziu și pe Adrian, mezinul nostru.

Îmi iubesc băieții, dar acum sunt mari.

Primii doi au 23 și 21 de ani și sunt plecați de acasă, unul stă cu iubita lui, celălalt studiază la Londra. L-a mai și prins pandemia acolo și nu l-am mai văzut de 6 luni. Mezinii au 11 și 9 ani și deja nu mai au nevoie de mine. La modul că ajung să fac tot posibilul să mă simt utilă și au devenit niște râzgâiați. Și mi-am dat seama că fericirea mea nu este de fapt, fericire. Este un soi de sos dulce-acrișor de mulțumire că sunt mamă, sos pe care îl torn din când în când pe mămăliga mea de viață, care nici măcar sărată nu este. Eu nu cred că mamele casnice sunt cu adevărat fericite. Suntem ființe egocentrice, care atunci când devenim mame ne ascundem egoismul în dragostea pentru copil și credem că dacă ne sacrificăm pentru el suntem eroine. Și trăim cu senzația asta până ce copilul prinde aripi și zboară. Și rămânem dezamăgite, mâncând din mămăliga noastră nesărată.

Este timpul să nu vă mai mințiti, dragi mămici casnice, care credeți că sacrificiul vostru va fi apreciat. Nu va fi! Copilul care a crescut nu va privi în urmă și va spune: mama mea a stat acasă să mă crească pe mine. Copilul te va iubi oricum, cu job sau fără. Însă va fi mult mai mândru că mama lui a știut și cum să aibă un job, o carieră (fie ea cât de neînsemnată). Să știți că de o lună m-am angajat și exact acest pas m-a determinat să scriu acest articol și faptul că am discutat cu redactorul-șef de la Qbebe la o vizită după pandemie și mi-a spus că trebuie să transmit povestea mai departe. M-am angajat part-time ca și consilier juridic la un ONG și sunt mai fericită ca oricând, pentru că am bucata mea de viață numai pentru mine, nu pentru soțul meu, nu pentru copiii mei. Este foarte greu, dar e cel mai frumos greu din viața mea, mai frumos decât greul din prima lună când am devenit mamă prima oară.

Nu vă mai mințiti, dragi mămici! Este frumos să fii mamă, dar nu este vorba numai de asta în viață! Viața noastră nu se încheie când copilul pleacă de acasă să fie adult. Și, ce faci atunci, dacă tu ai fost casnică toată viața? Ce faci cu restul vieții tale?