Am divorțat din cauza soacrei mele. ”Ce e asta? Dă-i una peste ochi! Ce atâta hai, te rog!”

Îmi amintesc clar ca și cum s-ar fi petrecut acum două zile. Stăteam la masa din bucătăria soacrei mele, din casa soacrei mele, vila ei de lux, cu etaj și cu piscină, și îmi hrăneam fetița care atunci avea 1 an. Îi dădeam baby morcovi fierți și iaurt. Morcovii nu prea erau preferații ei, așa că, râzând și chicotind, i-a scuipat pe peretele impecabil al bucătăriei. Așa cum face orice copil de 1 an care se joacă relaxat și fericit cu mâncarea. 

”Hai, dă-o-ncolo că deja exagerezi!” am auzit din spatele meu vocea soacrei mele. ”Copiii mei nu au făcut niciodată mofturi la mâncare. Au mâncat ce le-am pus să mănânce, au dormit când le-am zis să doarmă. Nu au scuipat niciodată mâncarea. Ce e asta? Dă-i una peste ochi! Ce atâta hai, te rog! Uite ce e pe peretele meu acum? Cum scot pata asta de morcov din lavabilă?” Apoi s-a îndreptat spre fiica mea și a plesnit-o peste mânuță atât de tare că i s-a înroșit pielea instantaneu. Eu am rămas cu lingurița în mâna și cu gura deschisă și nu am știut cum să reacționez. Mi-am luat copilul în brațe și am plecat la noi în dormitor să o liniștesc. Acela a fost momentul care a declanșat un lanț de decizii și de evenimente care aveau să-mi schimbe viața definitv. 

Am știut în acel moment că viața mea va fi una grea. Am luat decizia să ne mutăm cu socrii mei pentru a strânge bani să ne facem o cofetărie când Amalia a împlinit 1 an. Soțul meu este it-ist, dar a visat mereu să se retragă din asta și să ne facem o afacere proprie. Și pentru că eu aveam patalama din Spania de patiser-cofetar, dar și pentru că iubesc să fac prăjituri, pentru că aduc atâta bucurie oamenilor, am decis să deschidem o cofetărie. Așa că am renunțat la chirie și ne-am mutat în vila părinților lui. Au urmat 5 ani de coșmar. În care în fiecare zi soacra mea îmi judeca fiecare mișcare, de la ce și cum gătesc, la curățenie și la modul în care mă port cu fiul ei și cu fiica mea. Ajunsesem să fiu menajera: eu găteam pentru toată familia, eu făceam curățenie în toată casa aia mare, cu 5 dormitoare si 5 băi, eu mă duceam la cumpărături, eu plăteam utilitățile. Socrul meu era singurul care mă mai ajuta. Soțul meu era plecat în delegații și câte 2-3 luni. Iar când venea acasă soacra mea mă certa că de ce îl pun să schimbe scutece sau să stea cu copilul, că e obosit, că el muncește, că eu trebuie să mă descurc cu toate. Și, din nefericire, și soțul meu credea ce spune ea. Îl înfiera împotriva mea. Mă critica de față cu el și cu fiica mea, mă acuza că stau acasă toată ziua și nu fac nimic, că profit de banii lor, că numai asta îmi doresc, deși eram angajată part-time la o cofetărie și făceam torturi la comandă în restul timpului.

Când Amalia a împlinit 6 ani am reușit să deschidem cofetăria. Recunosc că, înainte cu 1 an, din momentul în care soțul meu a început să îmi vorbească exact ca mama lui, să mă desconsidere și să facă din mine doar o slugă, îmi făcusem deja planul să plec din acea casă, cu sau fără el. Așa că actele pe cofetărie au fost făcute pe numele meu, am insistat pentru asta și momentul deschiderii cofetăriei a fost cel care m-a determinat să port prima discuție cu soțul meu legat de a pleca din acea casă. Nu a fost de acord, m-a rugat să încerc să fiu mai maleabilă, să o accept pe mama lui așa cum este, că e bătrână. M-a implorat să îi mai dau o șansă mamei lui, că va discuta el cu ea. Am acceptat, dar i-am spus că este ultima încercare, că dacă nu se schimbă nimic, voi pleca, indiferent de ce decide el și voi lua și copilul cu mine.

A doua zi după această discuție eram cu Amalia în bucătărie și făceam o omletă. I-am auzit pașii soacrei mele pe scări și m-am întors să o salut. A venit spre mine și m-a plesnit peste față. Pentru o secundă am fost în stare de șoc. A început apoi să urle incoerent și sălbatic. ”Îmi ameninți tu băiatul că îi iei copilul din cauza mea? Îl întorci împotriva mea pentru că ți-e lene ție să ai grijă de el așa cum trebuie să aibă grijă o soție? Tu crezi că ești mamă? Ești o puturoasă, o lipitoare, o amărâtă de la țară care s-a văzut cu sacii în căruță și acum amenință cu divorțul că i-e lene să muncească. Căcăcioaso! Să taci și să îți vezi de treabă că pleci de aici numai cu picioarele înainte”.  

Credeam că asta se întâmplă numai în telenovele. Tot timpul cât ea a urlat am fixat privirea fiicei mele, care avea ochii înlăcrimați și șocați, care mă privea la rândul ei atât de tristă că mi s-a rupt sufletul. Ea m-a determinat să nu spun nimic atunci. Cu calm mi-am luat copilul în brațe și i-am spus că mă duc să o pregătesc pentru școală. Îmi amintesc că pe când urcam scările mă felicitam pentru că toți banii pe care i-am făcut din comenzile de torturi îi strânsesem într-un cont numai al meu. În 6 ani suma strânsă era substanțială. Am ajuns în cameră și am pus repede într-un rucsac niște hăinuțe de-al Amaliei, într-o geantă de umăr de-a mea niște haine pentru mine și am ieșit pe ușă pentru totdeauna. 3 luni mai târziu divorțam.

Am un apartament micuț închiriat, cofetăria mi-a rămas mie și Amalia, desigur, a rămas cu mine. Fostul meu soț nu a văzut niciodată că mama lui ar fi o problemă, stă și acum la ei și el chiar crede că mama lui este perfectă. Își vede fiica o dată la două săptămâni, contribuie financiar la creșterea ei și este un tată grozav. Și acum, după 2 ani de la divorț, încă mai negociem în ce condiții are voie mama lui să își vadă nepoata. Amalia este traumatizată de momentele petrecute cu bunica ei și nu vrea să o vadă. În schimb își iubește bunicul la nebunie. Așa că, o dată pe lună se duce la ei în vizită, singura mea condiție fiind ca bunicul să fie mereu prezent. Plus că, Amalia este acum suficient de mare să îmi spună dacă bunica ei are comportament abuziv ca să nu o mai duc acolo vreodată. Se pare, însă, că soacra mea are un comportament exemplar ... pentru moment. 

EU? Eu sunt fericită. Pentru că pot să zâmbesc iar, pentru că pot să fac lucruri și pentru mine. Pentru că pot să fiu iar eu, fără să mă tem de critici, de țipete, de scandaluri. Pentru că am un cuib al meu alături de fiica mea, cel mai mic apartament din lume, dar plin de iubire și de liniște. Pentru că am propriul meu business, cu 5 angajați și cele mai bune prăjituri din lume. Divorțul a fost cea mai bună decizie, nu numai pentru mine, ci și pentru fiica mea, care acum se bucură de o mamă fericită.