5 poezii neștiute scrise de Mihai Eminescu

Deși este o sintagmă deja arhifolosită, „Luceafărul poeziei românești” este descrierea cea mai potrivită a celui mai iubit dintre poeții români, iar spusele lui Mircea Eliade definesc acest portret cel mai bine: „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele”.

Prima poezie pe lista noastră este mai mult un cântec duios de iubire pentru Veronica Micle, cea care i-a furat inima și sufletul. Povestea de iubire dintre cei doi este arhicunoscută. Însă, mai puțin se știe despre pasiunea lui pentru Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara lui Caragiale, căreia i-a dedicat poezia "Pe lângă plopii fără soţ", una dintre poeziile faimoase ale poetului. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr. l6, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numarat şi a observat ca îi da un număr fără soţ. Însă, majoritatea poeziilor de dragoste scrise de marele poet o au ca muză pe Veronica, inclusiv cea de mai jos:

Dormi - de Mihai Eminescu

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii liniștită tu! Cu mine ești.
.....
Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
.....
Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,
.....
Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
.....
Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.
.....
Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.
.....
Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Cea de-a doua poezie mai puțin cunoscută, dar care duce în ea simțămintele cele de pe urmă ale lui Eminescu, este ultima sa poezie, care a fost scrijelită pe o hârtie și găsită în buzunarul halatului poetului, scrisă într-un mic carnețel, după ce acesta a murit. Tragica moarte s-a petrecut pe 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Moartea sa nu a fost deloc pe măsura actului său creator, găsindu-și sfărșitul pe un pat metalic, în celula sa din spital, fără un diagnostic corect (suferea de sindromul bipolar). Înainte de ultima suflare, Eminescu a cerut un pahar de lapte și puțin sprijin moral, ultimele sale cuvinte fiind: ”sunt năruit”.

Stelele-n cer - de Mihai Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
.....
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
.....
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.
.....
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
.....
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
.....
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

A treia în lista noastră este o poezie desprinsă din realitatea politică a acelor vremuri, care este cât se poate de actuală și în prezent, ultima strofă fiind un adevărat spectacol de analiză politică. Eminescu era un adevărat iubitor de patrie, având o formulă originală de salut cu prietenii săi și cu oricine se întâlnea: „Trăiască naţia!”. Era simpatizat de prieteni pentru acest salut, care de multe ori i-o luau înainte și îl salutau ei cu «Trăiască naţia!», iar el răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»

O, adevăr sublime - de Mihai Eminescu

O, adevăr sublime ­ o, tinichea și paie!
O, poezie mândră ­ o, buiguit nerod!
Istorie spirată ­ minciună și bătaie,
Amor ceresc și dulce ­ a můcoșilor plod.
.....
O, om, oglind-a lumei cu capul șui și sec,
Cu creierul ca ceața, cu coaste de berbec,
Stăpân pe-a ta gândire ­ cum ești p-instinct stăpân ­
Se vede când femeia golește al ei sân.
.....
Când poala și-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,
Tu nu surâzi cu râsul cel lacom și murdar,
Tu nu ești ca un taur și nu ești ca un câne,
Ce umil dă din coadă cățelei lui cu har.
.....
Nu ești gelos ­ ferit-a... cucoșii doar și vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe și lacrima muierii
Nu mișcă al tău suflet, nu-ntunecă defel.
.....
Ești bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.
Tu îi iubești atâta încât îi strângi de gât...
Și-i faci s-admire geniul ­ sunarea unei oale ­
Și limba ta de flacări și plină de urât.
.....
Istoria omenirei cu regi de poezie,
Cu regii de războaie e ca și un poem;
Dar totuși rog divina ca depărcior rămâie
De corpul meu nevrednic ­ nu-mi vine la cherem.
.....
Cugetători ai lumei! o, împuțiți eterul
Cu sisteme înalte, puneți-l în săltar.
O ladă este lumea cu vechi buclucuri ­ ceriul
De stele și comedii vă este un hămbar.
.....
Preoți cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteți sarea lumei, formați inima ei.
E rău numai că ziua stați pe mâncat și bere
Și sara pe minciune și noaptea pe femei.
.....
O, drăngăniți pe gânduri voi, muzici; voi, sculptor,
Îmi pipăiți cu mâna un corp tremurător;
Și, voi, artiști dramatici, strâmbați-vă la lună,
Pictori, eternitatea v-așteaptă c-o cunună.
.....
Tu, timp, nu poți cununa în degete s-o sfermi,
Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.
O, regi, ce puși pe tronuri de Dumnezeu sunteți,
Să plătiți balerine și țiitori s-aveți,
.....
O, diplomați cu graiul politicos și sec,
Lumea cea pingelită o duceți de urechi.
Îmi place axiomul cel tacit, ființi spurcate:
Popoarele există spre a fi înșelate.

Un detaliu mai puțin cunoscut despre Eminescu este faptul că acesta a dorit să se călugărească. Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit. Așa că adolescentul Eminescu a avut multe momente spirituale petrecute la mănăstirea Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta și asupra versurilor sale la maturitate.  Mai târziu, pe când locuia în București, poetul a tânjit după pacea mănăstirilor moldave, atât de mult, încât din cercetările eminescologului Theodor Codreanu aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”. Când boala psihică a început să îl afecteze vizibil, Eminescu a petrecut 5 luni la Mănăstirea Neamț, între 1886 și 1887. Acolo, internat pentru delirium tremens, poetul spunea cineva despre el „cât era de bun în nebunia sa”. Se trezea la 5 dimineața, și se plimba ușor, să nu deranjeze ceilalți bolnavi, recitând versuri ore întregi. Apoi dejuna, mâncând puțin și împărțind puținul său cu ceilalți. Dormea pînă la 4, apoi se așeza în cerdac și sfredelea cerul cu privirea, ore întregi, până în noapte, iar când apărea luna, plângea. Poeziile sale despre Dumnezeu și religie rămân martore ale gândurilor poetului în dialogul său intim și neostoit cu divinitatea. Iată una dintre aceste poezii:

Rugăciune - de Mihai Eminescu

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!
......
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Eminescu era un adevărat sportiv, cu o formă fizică de invidiat, pasionat de fotbal și înot. Avea adevărate calități în jocul cu mingea, însă excela la înot, fiind capabil de acrobații ți trucuri în apă cu adevărat spectaculoase. Se prea poate ca aceste calități să se fi născut la Ipotești, pe meleagurile natale, unde înota prin bălțile de stuf. Fascinația sa pentru înor s-a transpus în poezie prin simbolul infinit al apei, dedicând numeroase versuri motivelor acvatice. Dacă Lacul este poate una dintre cele mai faimoase, poezia de mai jos este, poate, cea mai puțin cunoscută, însă la fel de intensă:

Când privești oglinda mărei - de Mihai Eminescu

Când priveşti oglinda mărei,
Vezi în ea
Ţărmuri verzi şi cerul sarei,
Nor şi stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Şi Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.
.....
Un minut dacă te-ai pierde,
Tu, măcar;
Sub noianul mărei verde
Şi amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simţi pe vecinicie
Mort de viu.
.....
Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniştită
Dulce vis,
Şi al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Languros.
.....
De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaşte-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine -
­Iată eu.

Eminescu a fost, în primul rând om, cu bune și rele, cu mistere și nevoi. Îi plăcea să citească cu voce tare și când era în procesul creației se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se certa cu toată lumea care îl întrerupea. A fost un copil normal, care își speria tatăl cu șerpi și ura matematica. "Deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului.”, se scrie în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu. Totuși, era foarte inteligent, îînsă cu o înclinație spre lectură și limbi străine. Cunoștea 8 limbi străine: greaca, spaniola, sârba, italiană, franceză, latină, turcă și albaneză. Eminescu rămâne izvorul nostru neostoit de melancolie și poezie. Și este o adevărată moștenire de suflet românesc pe care copiii noștri trebuie să o cunoască.