„Am scăpat de naiba și am dat de frate-su": Mi-am distrus viața. Am fugit dintr-o relație toxică și am intrat în alta

Viața mea de om împlinit și fără prea multe griji a luat sfârșit. Pe perioadă nedeterminată sunt legată de mâini și de picioare cu lanțurile grele făurite de societate, lângă un om cu multe frustrări, nemulțumiri, care își varsă constant năduful pe mine.

Eu nu eram așa. Sunt o tăuroaică aprigă. Eu nu am plâns, nu m-am lăsat călcată în picioare, nu am permis nimănui să mă jignească. Cu atât mai puțin să îmi jignească părinții. Doamne, ce blasfemie! Și iată că acum aud constant injurii la adresa mea, a mamei mele, injurii aruncate la întâmplare printre aburii alcoolului, așa cum aruncă un dragon cu flăcări.

Mă numesc Adriana, am 43 de ani și sunt prinsă într-un cerc vicios, într-o relație din care știu că nu am scăpare.

Prima dată mi-am unit destinele cu un om pe care îl credeam perfect, primul bărbat cu care am avut contact intim și care era minunat la vârsta de 20 de ani. Nu am cunoscut alt bărbat în afară de el. Ajunsă la facultate, am zis că este cazul ca pe lângă studii și carieră, să mă simt împlinită și emoțional. Și l-am ales pe EL. Un Scorpion cu ochi albaștri, mândru nevoie mare, cu care mă înțelegeam din priviri și de multe ori gândeam la unison, simțeam la unison, trăiam fără grija zilei de mâine.

Ne-am căsătorit și omul perfect a devenit narcisistul convins care făcea scandal din orice lucru mărunt. Două ore am plâns chiar de ziua mea pentru un băț de chibrit pe care l-am aruncat în chiuveta de la bucătărie.

A venit pe lume fetița noastră, o mândrețe de copil și lucrurile s-au înrăutățit. Eu nu aveam un job stabil, stăteam în casa părinților mei, iar el a ales să stea în concediu de creștere. Doi ani petrecuți zi de zi alături de un om care le știe pe toate, care face mult tam tam din nimic. Doi ani în care m-am schimbat ireversibil, iar obsesia mea pentru curățenie încă a rămas, după atâta amar de timp.

Un eveniment nu tocmai plăcut a adus la despărțirea noastră. Era și cazul să pun piciorul în prag și să-mi recapăt independența și libertatea.

După 14 ani de suferință dintre care doar doi au fost ideali la începutul relației, am decis să pun punct. Nu pot intra în amănunte, cert este că am fost blamată de cei din jur care ne vedeau a fi cuplul perfect. Mi s-a spus că nu mă va mai lua nimeni cu copil:

„Cine să se mai uite la tine cu un copil mare de mână?”

Nici că-mi păsa. Aveam un serviciu, stabil locuiam împreună cu mama, care s-a mutat pentru o scurtă perioadă de timp cât aveam să mă pun pe picioare după divorț. Fata a rămas la mine, el având drept de vizită.

Ce a urmat în continuare a fost cea mai bună perioadă din viața mea. Un an de zile și încă șase luni de libertate. Parcă pluteam. Nu îmi spunea nimeni ce să fac, nu mă mai bătea nimeni la cap, puteam să mă culc și să mă scol când doream, puteam să îmi deschid telefonul liniștită. De ce spun că puteam să îmi deschid telefonul liniștită și să stau ca orice om normal câteva minute pe rețele de socializare? Pentru că eram atent monitorizată, telefonul îmi era luat la puricat în fiecare zi și orice profil pe care îl vizitam (întâmplător de multe ori) necesita o explicație. Nici nu aveam cum să îl înșel pentru că eram mai tot timpul împreună.

Și după ce a început serviciul, ieșind din concediul de creștere copil, eu am făcut pe femeia casnică, dar avea, în același timp un job part-time, îmi creșteam copilul, făceam mâncare, curățenie, sunt sigură că știi exact la ce mă refer.

Până într-o seară când am intrat la duș, îmi fredonam o melodie în minte în timp ce apa îmi spăla lacrimile și am auzit dintr-o dată ușa de la baie trântindu-se de perete. Era disperat să afle unde mi-am lăsat telefonul să mi-l controleze. A strigat în gura mare: „Îți faci poze dezbrăcată în baie să le trimiți străinilor pe Facebook”. Am rămas șocată. „Telefonul este la încărcat sub masă, probabil de aceea nu l-ai văzut”. Cu ce m-am ales din toată experiența asta? Cu traumă și cu un „A, scuze”.

Mai mult nu vreau să intru în detalii pentru că nu mi-ar ajunge un roman să scriu prin ce am trecut. Iată că mi-am recăpătat independența, nici nu voiam să mai aud de bărbați în viața mea, până când o cunoștință foarte apropiată mi-a spus că cineva vrea să facă cunoștință cu mine. Nu m-a interesat prea mult la început dar nici nu am refuzat.

„Haide, este bărbat singur serios, aproape de vârsta ta, puțin mai mare, nu a fost niciodată căsătorit și nu are copii și în plus are un salariu foarte bun și un loc de muncă stabil”. Recunosc că mi-a trecut prin cap faptul că singurătatea mea nu putea dura la nesfârșit și oricât de tare aș fi fost judecată de societate că mi-am refăcut viața destul de repede după un divorț, mi-am asumat o nouă relație.

La fel de minunată ca și prima relație, și doua a fost la început. Amândoi am tremurat atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată și a durat foarte mult timp până când i-am făcut cunoștință cu fiica mea. Cei doi s-au înțeles de minune și au devenit cei mai buni prieteni. Iar eu eram în al nouălea cer.

Ce mână divină îmi fusese întinsă, ce noroc aveam după atâta suferință. Fără să știu că ceea ce urma avea să fie și mai rău. Ca să mă înțelegeți, prefer teoria bățului de chibrit acum în defavoarea a ceea ce mi se întâmplă.

Timpul a trecut, relația a mers bine atâta timp cât eu nu-l controlam (și nici nu aș fi vrut să o fac pentru că și eu am fost controlată la rândul meu), atâta timp cât nu îl cicăleam, îi ofeream tot ce avea nevoie. Curând s-a mutat la mine acasă. Pe măsură trecea timpul, îi ieșeau la iveală și defectele.

O cutie de bere consumată seara s-a transformat în două, două s-au transformat în trei, iar trei s-au transformat într-o sticlă de 2,5 litri care doar „stingea” tăria pe care o bea înainte.

Iar acest lucru s-a întâmplat tocmai când am rămas însărcinată cu el.

Sarcina a fost ușoară, deși a venit destul de târziu în viață pentru mine, iar copilul este o minunăție. Este as la matematică, primul pe clasă, blonduț cu ochi albaștri. Atunci când am rămas însărcinată câștigam destul de bine, aveam două locuri de muncă pe care mi le-am păstrat până pe la șapte luni de sarcină. Timp în care am pus ban pe ban și toată suma o țineam ascunsă în Biblie. Era vorba de câteva mii de lei, având în vedere că eu nu am rate. stau în casa părinților, nu am de achitat decât cheltuielile lunare, mi-m permis să pun deoparte câțiva bănuți pentru botezul copilului.

Până într-o zi când nu știu ce m-a împins să deschid Biblia și să îi mai număr o dată. Lipseau nici mai mult nici mai puțin de 4000 de lei. Am înnebunit. Nu a intrat nimeni la noi în casă, fata nu ia bani fără să ceară voie și practic nimeni nu știa că sunt acolo și nici nu ar fi bănuit. O fi văzut la un moment dat când am scos 100 lei pentru că rămăsesem în pană de bani și a considerat că ce e al meu, e și al lui.

Practic a furat bani. Banii copilului pentru botez.

Trebuie plătit lăutarul, trebuie achitate câteva meniuri, știți cum sunt cheltuielile înainte de un eveniment. Când l-am luat la întrebări, a plecat de acasă. A fost prima dată când a plecat, mi-a aruncat cheile în nas efectiv, m-a lovit cu ele peste față și nu a vrut să mi spună unde se duce. Seara a venit duhnind a alcool, cu chef de scandal. Mi-a recunoscut până la urmă că a luat banii și i-a pierdut la aparate. La acele nenorocite de aparate din sălile de jocuri de noroc.

Știu, trebuia să-l las. Te întrebi acum de ce mai sunt cu el? Este a doua căsnicie și societatea și cei din jur dau vina exclusiv pe femeie atunci când lucrurile nu merg bine nici prima dată, nici a doua oară. În plus, urma să avem un copil împreună. După ce am născut, s-a mai liniștit. Adevărul este că își iubește foarte mult băiatul și aș putea spune că este tatăl ideal care îi face toate poftele.

La câteva luni după naștere, a mers din nou la aparate. Tot cu o sumă mare de bani, cea care a rămas în urma petrecerii de botez. Bineînțeles că i-a pierdut și pe aceea. Povestea s-a repetat, mi-a aruncat cheile și a plecat de acasă. Alcoolul devenise deja obișnuință și era consumat în fiecare zi. Iar acum revin de unde am pornit. Mi-am distrus viața. Sunt blocată într-o relație așa cum nu aș dori-o nimănui niciodată.

Țipetele, certurile, paranoia care îl cuprinde atunci când bea mai mult, plecatul de acasă după care tot eu sunt cea vinovată, compensează oare faptul că m-a bătut niciodată: Ce am de făcut în continuare? Sincer nu știu!

Nu trăiesc cu teamă pentru că nu este un om rău, dar trăiesc cu o silă. Silă de mine, silă de el, scârbă pentru tot ceea ce mi se întâmplă. Oricât aș încerca să ascund ceea ce face el de ochii copiilor, nu prea pot și nici nu mă mai interesează.

Mi-am distrus viața!