S-a născut pe 11 Martie 1909 în comuna Cubin, în Banat și a fost singurul copil al unei familii înstărite. Constanța Olariu era descendentă directă a lui Horea din partea mamei, iar doi dintre străbunicii săi au fost panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu.
A avut oportunitatea să termine Facultatea de Litere la Sorbona, s-a întors în țară și s-a căsătorit cu Dumitru Magoș, inginer și director al unei fabrici din Caransebeș. Ulterior, cei doi s-au mutat la București, într-un apartament din apropierea Palatului Regal.
În 1947, a plecat în Franța pentru un tratament medical necesar, iar când s-a întors în țară, a înțeles că România se afla și avea să rămână o perioadă bună sub controlul Moscovei. A încercat să plece cu un pașaport obținut de la Teohari Georgescu, Ministrul de Externe la acel momen,t pe care soțul său îl ajutase în timpul războiului și a reușit.
Soțului i-a fost teamă să o urmeze. Ajunsă la Parism Constanța Olariu a încercat prin toate mijloacele posibile să-și aducă partenerul de viață lângă ea, de cealaltă parte a Cortinei de Fier. A strâns mulți bani, a trimis călăuze, a intrat în legătură cu Serviciile Secrete Române din exil, însă aceste încercări au eșuat.
În 1951, a plecat spre Berlinul de est după ce a primit un mesaj de la soțul său. Acolo a aflat că era șantajată și constrânsă de o echipă a Securității să accepte repatrierea. Luni întregi a fost anchetată în țară, a scris mii de file de declarații despre exilul românesc și Serviciile Secrete cu care colaborase. În 1953 a fost condamnată. 25 de ani de închisoare a primit Constanța Olariu, pedeapsă pentru „crimă de înaltă trădare”, redusă apoi la opt ani de închisoare silnică.
În 1959 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Rubla din Bărăgan, unde a făcut meditații la franceză. În 1964 s-a întors la București, unde s-a angajat cosmeticiană la Igiena și a reușit spre finalul vieții, în 1970 să se întoarcă la Paris, unde a murit 16 ani mai târziu.
Tatiana Lamzachi se năștea pe 1 ianuarie 1998 în Vilnius, într-o familie ruso-germană. Odată cu Revoluția din Octombrie a început prigoana rușilor albi, iar preluarea puterii de către bolșevici a determinat-o pe Tatiana Lamzachi să fugă din țară.
A ajuns la Chișinău, unde Basarabia se unise cu regatul român. În 1922 s-a căsătorit în România cu Vladimir Lamzachi, fost ofițer al armatei ruse și s-au stabilit în Constanța, doi ani mai târziu. În 1926 s-a angajat ca secretară în consulatul italian, iar soțul său s-a implicat în viața comunității rușilor albi refugiați în România.
După 1944 s-a stabilit în București, unde a lucrat ca secretară și translator pentru diferite oficii diplomatice. O perioadă a fost angajată chiar la Biroul Sovietic al Comisiei Aliate de Armistițiu.
Odată cu instaurarea regimului comunist, Tatiana Lamzachi a avut opțiuni de muncă din ce în ce mai restrânse, iar în februarie 1949 s-a angajat dactilografă la biblioteca Institutului de Studii Româno-Sovietice. Un an mai târziu a fost arestată pentru activitate submersivă și spionaj și a trecut prin închisorile Pipera, Centrul de triere București, Pitești, Jilava și Constanța, fiind eliberată în 1954.
Sofia Călinescu s-a născut în 1896 pe 17 septembrie și a devenit învățătoare. S-a căsătorit cu avocatul Alexandru Călinescu care s-a înscris primul în Partidul Național Țărănesc, de unde s-a retras, dezamăgit de intrigile din organizația prahoveană.
În 1946, Sofia Călinescu este votată la conducerea unei asociații nou înființate județene de femei țărăniste. La insistențele colegilor, ea nu s-a retras așa cum și-ar fi dorit, ci a beneficiat de prestigiul de a conduce campania electorală împotriva comuniștilor pentru alegerile din noiembrie 1946. După alegerile fraudate, s-a dedicat în totalitate ajutorării familiilor celor arestați de securitate.
Un an mai târziu, a fost arestată și eliberată după o lună de detenție. A fost eliminată din învățământul românesc și a fost forțată să lucreze ca suplinitoare. Casa soților Călinescu a fost naționalizată, iar ei au fost forțați să locuiască într-un balcon. Pe 16 august 1947, Sofia Călinescu a fost arestată și internată administrativ pentru 60 de luni la închisoarea Dumbrăveni, unde a stat până în 1954.
S-a întors la Ploiești, a rupt orice legătură cu foștii colegi, s-a refugiat în viața bisericească, însă a rămas în atenția securității. Sofia Călinescu a murit pe 25 martie 1989 cu doar câteva luni înainte de căderea regimului comunist.
Rozoreea Victoria s-a născut pe 17 martie 1924 în comuna Veneția de Jos, județul Brașov. S-a stabilit în București și era cunoscută sub numele de Jeanine, unde devine dansatoare pentru un bar de noapte. S-a îndrăgostit în iarna anului 1948 de Gheorghe Saramet, agent al spionajului comunist.
În 1951, Gheorghe Saramet, profitând de naivitatea tinerei îndrăgostite, i-a cerut să găsească o cale pentru a pleca clandestin din țară. Atunci, Rozoreea Victoria a luptat pentru împlinirea visului ei, de a pleca în lumea liberă alături de bărbatul pe care îl iubea. Acesta îi spusese că a rupt colaborarea cu securitatea în urma unui conflict cu colegii.
Așa că, femeia curajoasă a contactat niște barcagii din Constanța care i-au promis că îi pot duce până în Turcia, contra cost. Pe 26 august 1951, pe faleza din nordul Constanței îi aștepta duba către arestul Securității, în loc de șalupa către o viață liberă. Femeia a fost arestată chiar de cel pe care îl iubea și de către un alt bărbat care ar fi trebuit să-i însoțească.
A fost condamnată la 5 ani de închisoare pentru trecere de frontieră. Și-a executat pedeapsa la Văcărești, Jilava, Mislea și Securitatea din Ploiești, de unde a fost eliberată în 1955.
Elisabeta Eiler s-a născut pe 30 martie 1930 în satul Soltur din Banatul sârbesc. În 1944, tatăl Elisabetei, Ioan este încarcerat în lagărul de la Molin, unde moare la scurt timp. Locuitorii de naționalitate germană erau internați în lagăre sub nouă administrație iugoslavă.
Un an mai târziu de la moartea tatălui ei, restul familiei a urmat același drum. Elisabeta, mama ei și fratele său au fost încarcerați în același lagăr. În 1947, Elisabeta evadează cu alți 13 deținuți, printre care bunica și mama sa, în România. S-au oprit în Comlașul Mic și Elisabeta s-a angajat muncitoare la fabrica de cânepă.
Numai că Guvernul din București privea cu neîncredere populația din Banat după depărtarea Iugoslaviei de Moscova și sateliții săi. Așa că, Elisabeta împreună cu mama și cu bunica ei sunt forțate să se stabilească în Lugoj și să se angajeze la Fabrica de Teracotă și Tigle. În 1952, Elisabeta Eiler cere repatrierea în țara de origine.
A mers la Legația Iugoslavă din București din București pentru a depune cererea. Pentru a doua încercare, femeia a fost însoțită fără să știe de o informatoare a Securității. Elisabeta Eiler a fost întrebată dacă îi sunt familiare numele a două femei de origine sârbă încadrate la Școala de Aviație Lugoj.
Pentru că s-a eschivat în a da un răspuns cla,r oficialul sârb a invitat-o într-o cameră separată, a chestionat-o și i-a promis că va primi pașaportul pentru a pleca din România, fără a-i da odată clară. În lipsa unui răspuns concret, Elisabeta a renunțat să mai plece din țară și se pregătea de căsătorie cu Anton Sigismund.
Doar că discuțiile pe care le-a purtat cu acel oficial sârb au ajuns-o din urmă și a fost internată administrativ pentru 5 ani, pedeapsa reducându-se la 36 de luni. În 1953 este încarcerată la închisoarea Timișoara, iar în 1954 este transferată la Penitenciarul Pitești, unde moare după un an de detenție.
S-a născut la 14 mai 1920, în comuna Făurei. A terminat Facultatea de Drept din București și s-a alăturat trupei de teatru Alhambra Vlădianu într-un turneu în Liban și Egipt. La întoarcere l-a cunoscut pe Karlo Brusko, ambasador argentinian la București, de care se apropie destul de mult.
Prin prisma relației cu acesta, ajunge în cercul diplomaților străini în capitală și duce o viață libertină și îmbelșugată. Mica Anastasiu așa cum era cunoscută, speră ca diplomații să o ajută să fugă din țară și să se stabilească în Occident. S-a căsătorit cu un austriac, însă autoritățile de la București au refuzat să-i ofere viză atunci când acesta avea să își încheie misiunea în România.
Ulterior, a avut relații cu diplomați americani, turci, elvețieni, iar în 1951 a fost constrânsă să devină informatoare a poliției politice. După ce i-a împărtășit surorii ei detalii despre colaborarea cu Securitatea, pe 25 iulie 1953 a fost arestată și supusă unor investigații lungi și ample. Securitatea a decis o internare administrativă de 36 de luni, pe motivul întreținerii unor legături cu străinătatea și spionaj.
La Penitenciarul Pitești, sănătatea i s-a deteriorat dramatic, iar 1954 a ajuns în stare gravă la spitalul închisoare Văcărești. În același an a fost eliberată din penitenciar și a primit domiciliu obligatoriu în comuna Lătești din Bărăgan.
S-a născut pe 3 august 1913 într-o comună de lângă Cernăuți și s-a stabilit la Pitești. Însă ziua care i-a marcat întregul destin a fost 11 decembrie 1951. Decisă să aibă ce să pună pe masă de Crăciun, a plecat cu trenul la o cunoștință în Hunedoara, care i-a promis că îi vinde carne de porc la un preț avantajos.
Numai că la un moment dat, în compartimentul său din tren, a urcat un tânăr cu care a purtat o discuție banală până la un punct. Când bărbatul a întrebat-o cum mai merge Bursa, Elena Teodorescu a răspuns că nu mai există așa ceva în România, pentru că e economia era controlată integral de noile autorități.
Două noaptea petrecută alături de tânărul misterios, acesta i-a destăinuit că nu a mai dormit demult atât de confortabil, pentru că timpul și-l petrecea prin peșteri și prin păduri unde era frig și bătea vântul. La 23 decembrie 1951, Elena Teodorescu este arestată din casa sa modestă de la marginea Ploieștiului, din cauza tânărului pe care îl întâlnise.
Ilie Puiu era numele lui și era ultimul membru rămas în libertate din echipa de cinci tineri recrutați din lagărele italiene de către serviciile secrete americane, parașutați în toamna lui 1951 în România comunistă. Când a fost capturat, în cele din urmă, Ilie Puiu a povestit toate activitățile sale din țară, inclusiv întâlnirea cu femeia din Pitești pentru care a fost condamnată la 5 ani de închisoare pentru omisiunea denunțării.
7 ani i-a petrecut în temniță grea în închisorile din Jilava, Mislea și Miercurea Ciuc, iar pe 15 martie 1957 a fost găsită spânzurată în celula sa din Miercurea Ciuc.
Anna Weisbecher s-a născut pe 27 noiembrie 1914 în Imperiul Austro-Ungar într un sat mic de șvabi din Timiș. S-a căsătorit cu un etnic șvab și s-a stabilit în satul Bencecul de Jos, unde și-au crescut cei doi băieți.
Viața sa a fost zguduită o dată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pentru că soțul său a fost incorporat în armată și cel mai probabil, a murit pe front. Ulterior, a fost deportată în URSS alături de o parte a comunității șvabe din Timiș. A revenit în țară în 1956, după 11 ani, timp în care copiii au fost crescuți de bunica paternă.
Unul din fiii săi, care lucra ca zidar la Băile Herculane, a trimit propunerea să deturneze un vas de pasageri care circula pe Dunăre și să plece în Germania Federală. La insistențele mamei însă, Matei a refuzat să mai participe la deturnarea vasului, în timp ce alți tineri au mers mai departe cu ideea lor.
Bineînțeles că a fost interogat, deși a refuzat participarea, iar Matei a incriminat-o și pe mama sa, care știuse de plan, dar nu îl denunțase securității. Ulterior, Anna Weisbecher este arestată și condamnată la trei ani de închisoare pentru acte de teroare, în timp ce fiul său a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică.
