În familia numărul unu, copilul se comportă foarte bine, respectuos: complimentează mâncarea, vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la școală în ziua respectivă, ascultă ce au părinții lor în minte și la final pleacă să-și termine temele.
În familia a doua situația este destul de diferită: copilul își jignește mama, își îngână tatăl și nu îl ia în serios; refuză să povestească despre experiențele de la școală; dacă părinții îl întreabă cum stau cu temele, spune că școala este o prostie, pleacă și trântește ușa.
Se pare că totul merge foarte bine în familia 1 și foarte prost în familia 2, dar dacă ne privim în mintea copilului, am putea avea o imagine foarte diferită.
În familia numărul unu, așa-zisul copil bun are în interiorul lui o serie întreagă de emoții pe care le păstrează ascunse și nu pentru că așa vrea, ci pentru că nu simte că are opțiunea de a fi tolerat așa cum simte să se comporte în acel moment. Acest tip de copii consideră că nu își pot lăsa părinții să vadă dacă sunt supărați, obosiți sau plictisiți, deoarece se pare că părinții nu au resurse interioare suficient de bine dezvoltate pentru a face față realității celor mici. Practic, acești copii sunt investiți cu un rol supraomenesc, în care ei nu au voie să se manifeste așa cum simt, vâzându-se forțați să își ascundă stările negative doar pentru a nu-și „răni” părinții.
În familia numărul doi, așa-zisul copil rău simte că îi poate adresa mamei sale cuvinte jignitoare, deoarece știe în inima sa că aceasta îi iubește și că astfel de evenimente nu vor distruge relația dintre ei, niciodată. El știe, de asemenea, că tatăl lui nu se va răzbuna pentru că a fost batjocorit și nici nu se va înstrăina față de el. Mediul este suficient de cald și puternic pentru a absorbi agresivitatea, mânia sau dezamăgirea copilului.
În consecință, există un rezultat neașteptat: copilul bun se îndreaptă spre probleme, în viața adultă, iar acestea vor avea legătură cu respectarea excesivă a regulilor, rigiditatea, lipsa de creativitate și o conștiință insuportabil de aspră care ar putea stimula gândurile suicidare. La polul opus, copilul obraznic este pe cale să atingă o maturitate sănătoasă, care cuprinde spontaneitate, rezistență, toleranță la eșec și sentiment de auto-acceptare.
Ceea ce numim obrăznicie este într-adevăr o explorare timpurie a autenticității și independenței. În calitate de foști copii obraznici, putem fi mai creativi, deoarece putem încerca idei care nu vor fi aprobate instantaneu, sau de toată lumea; putem face o greșeală și putem arăta ridicol, știind că acest lucru nu va fi un dezastru. Lucrurile pot fi reparate sau îmbunătățite.
