Când devenim părinți, începem să observăm în noi înșine trăsături negative similare părinților noștri, poate chiar folosind aceleași cuvinte. Cu siguranță am învățat multe lucruri bune de la părinți, dar ne rănim copiii când nu recunoaștem modurile în care repetăm tratamentul maladaptativ al părinților. Un exemplu este pedeapsa fizică, pe care mulți părinți o justifică pur și simplu pentru că și ei au fost disciplinați astfel de părinții lor. Indiferent de cât de mici sau mari sunt acțiunile nocive, nu trebuie justificate pentru că au fost învățate de la părinți, ci trebuie să ne concentrăm să fim generația care sparge tiparul greșit învățat.
Putem reacționa față de un mediu distructiv încercând să compensăm sau să ne revoltăm împotriva modului în care ne-au tratat părinții. Putem fi bine intenționați când încercăm să ne comportăm diferit, dar adeseori exagerăm. De exemplu, dacă părinții noștri au fost autoritari, putem reacționa fiind prea permisivi cu copiii noștri sau dacă părinții ne-au invadat prea mult intimitatea, față de copiii noștri putem părea neglijenți.
Mare pare din motivul pentru care supracompensăm greșelile părinților noștri este că ne proiectăm pe noi înșine sau pe cum ne-am simțit în calitate de copii. Îi putem vedea pe copii așa cum părinții ne-au văzut pe noi, obraznici sau incapabili. Putem să le punem etichete, să ne pară rău pentru ei, proiectând durerea în aceleași moduri în care ne-a durut și pe noi. Atunci când ne privim copiii ca pe niște extensii ale noastre punem presiune pe ei să fie ca noi sau să exceleze în moduri în care noi nu am putut. Ne putem aștepta să ne îndeplinească visele sau interesele, în loc să le descopere pe ale lor. Când facem astfel de proiecții nu îi privim ca pe niște persoane distincte.
Poate fi dificil de urmărit modul în care reușim să recreăm mediul nostru emoțional timpuriu în viața de adult. Însă, chiar dacă circumstanțele din copilărie nu au fost favorabile, dezvoltăm anumite mecanisme de apărare care ne determină să căutăm aceleași circumstanțe când ne întemeiem propria familie. De exemplu, putem alege în mod subconștient un partener care reproduce dinamica din trecutul nostru, căutând să fim respinși, la fel cum ne-am simțit când am fost copii. Chiar dacă nu sunt situații plăcute, au o familiaritate față de care suntem atrași involuntar. Din păcate, ajungem prin această replicare să expunem proprii copii la atmosfera negativă pe care am trăit-o.
Adaptările pe care le-am construit pentru a supraviețui unor vremuri grele când am fost copii pot să devină mecanisme de apărare psihologică care ne afectează. Aceste adaptări timpurii ne-au fost utile când eram mici, însă ne pot răni ca adulți, în special ca părinți. De exemplu, dacă am avut un părinte care ne-a respins sau amenințat, se poate să închidem emoțiile în noi, simțindu-ne suficienți și nedorind prea multe de la nimeni. Acest mecanism poate a fost util în copilărie când eram dependenți de părinți pentru a supraviețui, însă ca adulți atitudinea poate să limiteze relațiile noastre. Se poate să avem probleme în a ne deschide și a fi calzi cu copiii noștri și să avem probleme în a accepta iubirea din partea lor. Este important să ne eliberăm de aceste mecanisme timpurii și să descoperim cine suntem și ce ne dorim cu adevărat, cum ne dorim să fim cu copiii noștri și ce exemplu dorim să le transmitem.
Indiferent cât de bune sunt intențiile noastre, vom ajunge să reacționăm negativ când copiii ne frustrează. Suntem provocați adeseori de situații de zi cu zi care ne amintesc de durerea trăită în trecut, chiar dacă nu suntem conștienți de ce anume creează acele sentimente. Ne putem simți chiar teleportați în acea situație veche și dureroasă și putem acționa fie într-un mod părintesc, fie copilăros, însă nu în modul în care suntem de fapt. De exemplu, când copilul este obraznic putem reacționa în același fel cum făcea mama/tatăl nostru sau, dimpotrivă, ne putem simți speriați de modul în care ne-am simțit când eram pedepsiți de părinți. Atunci când simțim reacții exagerate față de copii trebuie să privim la propriile experiențe trecute.
Nesiguranțele și propriile auto-sabotaje tind să se magnifice când devenim părinți deoarece proprii copii ne amintesc de momentul când și unde am dezvoltat aceste percepții în primul rând. Propria noastră voce critică începe să se modeleze în copilărie când internalizăm atitudinile negative pe care părinții le-au avut față de noi și de ei. Poate că ne-am simțit neputincioși sau nedoriți. În calitate de adulți, continuăm să ne privim drept nedezirabili și slabi. Când încercăm să fim puternici cu copiii noștri, ne putem simți bombardați cu vocea noastră critică care îngreunează gândirea clară și acțiunile raționale. Sau dacă am avut un părinte care nu părea pregătit pentru rolul de tată/mamă putem ajunge să ne întrebăm dacă suntem în stare să ne îngrijim propriul copil. Cu cât luptăm mai mult cu aceste voci interne, cu atât mai liberi vom fi pentru a decide cum vrem să acționăm și cu atât sunt mai mici șansele să transmitem mai departe modul de gândire copiilor noștri.
