Poporul român a trecut destul de greu de la atestări orale la cele scrise. Așa că prima atestare documentară a Dragobetelui este oarecum recentă. Atestarea provine din Transilvania, mai exact din Calbor, comuna Beclean, jud. Brașov. Pe un Triod păstrat în biserica greco-catolică din această localitate, tipărit în 1774, Nicolae Iorga a descoperit
următoarea însemnare: „Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”.
Dragobete era însă un nume propriu, poate chiar popular în acele vremuri. Există o atestare a unui purtător al acestui nume, Dragobete din Mehedinți, care la 1821 făcea parte din echipa de oameni de încredere a lui Tudor Vladimirescu.
Deși se acceptă greu acest adevăr, însemnările despre Dragobete revin mereu către faptul că Dragobetele, ca vestitor al primăverii, era, de fapt,, Mărțișorul de azi. Bogdan Petriceicu Hașdeu face o cercetare în acest sens și confirmă că Dragobetele este asociat cu data de 1 martie și că legenda lui este asociată cu cea a Babei Dochia. De la el avem câteva referințe, în Etymologicum magnum Romaniae, în care „Dragobete cap-de-vară”, sărbătorit la 1 martie, marchează începerea sezonului cald, în timp ce „Sânt-Andreiu cap de iarnă”, datat de Hasdeu în 1 decembrie, marca începerea sezonului rece.
În unele zone Dragobete este numit și Dragomir (drăguțul păsărilor) sau Nicodim (fiu al Babei Dochia, care se serbează pe 1 martie). Mai mult, o cercetare a lui Nicolae Densușianu, provenită din Șinca Veche (Transilvania), atestă că „La dragobete, țărancele, ca să nu prindă soarele pe copiii lor, le leagă de gât un șinorel din arnici roșu împletit cu bumbac alb”, simbolul clar al Mărțișorului.
Din păcate, Dragobetele nu a devenit un subiect prea popular al literaturii românești. Probabil dacă ar fi fost preluat de Eminescu, de Alecsandri, de orice mare scriitor, ar fi devenit o sărbătoare mult mai importantă. Ajungem să ne întrebăm de ce oare nu a fost preluat și de ce nu a devenit un Zburător, un Făt-frumos demn de a face parte din literatura românească. Primul scriitor important care a consemnat existența acestei zeități românești a fost Dimitrie Bolintineanu, care i-a dat contur sub forma unui partener al zeiței Eudochia (Dochia), vestitoare a primăverii, într-o „poemă epică națională” intitulată Traianida, apărută la București, în anul 1870, și nu i-a atribuit acestuia un rol important, ci doar de cel al însoțitor al unei alte zeități.
„Pe un tron aurit apăru Zamolxis.
Zeii și zeele dulci prin zâmbiri,
Stau împrejurul său, nuzi cu picioarele,
Pe lese fragede de trandafri,
La dreapta zeului lângă Eudochia,
Nudă cu umerii sta Dragobete,
A primăverilor zee, ea zeilor
Oferă florile ei în buchete.”
Mai mult, Dragobetele pare să fie mai degrabă un simbol al feminismului, nicidecum al eroticului masculin, fiind cel care slujește, care este un sprijin al femeii puternice.
”De fapt, dacă ar fi să considerăm că Dragobete e un personaj, cu o filiaţie certă, potrivit surselor care îl prezintă ca „fiu al babei Dochii”, Dragobete e chiar un personaj neimportant, în primul rând pentru că i se atribuie un simplu rol secundar în naraţiune. E rolul în care sunt distribuiţi, după plac, ginerele, sluga sau soţul („moşul”): de însoţitor în călătoria pe munte al Babei Dochia (femeie rea, crudă cu nora, imprudentă în înjurături şi în impulsul plecării pe munte). Când însoţitorul e ginerele, numele variază – Dragobete, Dragomir sau Nicodim. Oricum, rolul său e doar de a cânta din fluier şi de a îngheţa împreună cu protagonista.” scrie Rodica Zafiu în Dragobete: cinci deschideri.
Prima și singura descriere de specialitate a Dragobetelui o face folcloristul bucovinean Simeon Florea Marian, în cel de-al doilea volum al marii sale lucrări, Sărbătorile la români. Și acestea oferă două date a acestei sărbători, 1 martie și 24 februarie, consemnând, astfel, diferențele de tradiție ale comunităților românești, data din februarie fiind consemnată mai ales în zone din Muntenia, precum Gorj și Olt. Folcloristul mai remarcă un detaliu care devine interesant pentru partea religioasă a acestei sărbători, și anume prenumele lui Dragobete, care ar fi fost acela de Iovan, nume împrumutat de la sfântul decapitat, Ioan Botezătorul, care ar sublinia etimologia termenului cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul care, în limba slavă, se numește „Glavo-Obretenia”. Poporul român ar fi preluat și adaptat acest termen, în timp, sub diverse forme: „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” etc., până când a ajuns în unele zone din țara noastră ca „Dragobete”.
Sursă foto: Florin Bucuţea din Dăişoara, Braşov - Concursul naţional de fotografie etnografică “Oameni şi datini” 2017
Poate că ați crede că acum, după Revoluție, am decis noi să ”traducem” Sfântul Valentin al Occidentului cu Dragobetele românesc. Însă această transpunere este scrisă negru pe alb încă din 1913. Ambele sărbători vin la origine din credința populară că în ziua lor se împerechează păsările. Așa că, în 1913, Ștefan Octavian Iosif publica în revista Viața Românească traducerea lui în limba română a ”Visului unei nopți de vară”, de William Shakespeare. Iată cum a ales acesta să traducă celebra replică din actul al patrulea a lui Theseus referitoare la Sfântul Valentin:
| Good morrow, friends. Saint Valentine is past: Begin these wood-birds but to couple now? |
Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete Trecu, și-aceste păsărele-acum Se’mperechează-abia? |
Tot Simeon Florea Marian, în ”Sărbătorile la români” este cel care descrie cel mai bine cum decurgea o sărbătoare de Dragobete. De fapt, ”dragobete” devine chiar o acțiune în sine, pentru că băieții și fetele trebuie ”să facă Dragobetele”, adică să glumească și să dănțuiască:
„Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţi şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţi şi femeile tinere. (...) Băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după
cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”.
Din însemnările lui Simeon Florea Marian aflăm că că sărbătoarea provoca bucurie mamelor, care puteau constata că „fetele lor sunt încunjurate de dragoste nevinovată” .
Încercând să explice etimologia cuvântului, Rodica Zafiu scrie în Dragobete: cinci deschideri că Dragobete este, de fapt, un personaj comic, din cauza sufixului -ete, care este tipic zonei Olt și vestului Munteniei, care este asociat termenilor peiorativi, precum carcalete, nătăflete, tontolete, motoflete, arhaisme cu diverse înțelesuri peiorative:
””Dincolo de faptul că mi se pare nejustificată transformarea în personaj mitologic bine individualizat a unui ansamblu de tradiţii vagi, locale, variabile, cred că Dragobete e pândit de ridicolul sufixului ironic-depreciativ frecvent în porecle şi care îi subminează stilistic statutul de prezumtiv „zeu al dragostei”. Într-una din legendele culese de Emil Petrovici în Banat (în Valea Almăjului), Dragobete e chiar personajul comic pe care îl sugerează numele său:
„Aşa spuńe c-o plecat dragobiećili la pădure, la munći, şî i-o-ngheţat fluieru la nas. Atunś o avut un sloieće la nas, că d-aia l-or băźucurit aşa. Dragobieće cînd o plecat la munće cu oili, ş-o pierdut oili şî dîn dăparće o vădzut ńeşće bolobăńi. O credzut că-s oili. O-nśeput să cînće şî să źoaśe. Și cînd o vădzut că-s bolobăńi , o-nśeput a-ntrista ş-a cînta cînćic dă jăle. Șî iar o mai miers cale lung[ şî mai dăparće ş-au găsît oili. Ș-atunś au înśeput să źoaśe dă bucurie că li-o aflat”.
Dragobete are la nas un sloiete („ţurţure”) şi este batjocorit, se lasă păcălit de bolovanii pe care îi crede oi. Depărtarea de divinitatea erotică, de „tânărul zeu”, e considerabilă.
În jurul lui 1900, numele Dragobete apărea sporadic în presa umoristică. Revista Calicul (din Sibiu) îl pomeneşte de mai multe ori, fie atribuindu-i rol de proroc pentru citate moralizatoare („Prorocul: Dragobete cap de primăvară”43), fie caricaturizând rolul de seducător: „Al treilea tânăr, cu numele Dragobete, iubeşte fetele pe după spate,
şi când le vede în faţă pline de albeaţă i se face greaţă”, consemnează Rodica Zafiu.
Dragobetele a devenit faimos abia acum, după Revoluție. În vremurile vechi era o sărbătoare măruntă, neînsemnată și oarecum invizibilă, nestatornică. În 1876 un anunț satiric din numărul din 30 martie/11aprilie al „diurnalului glumetiu sociale-politicu-tocu” Gura satului, scos la Arad sub redacţia lui Mircea V apare o informaţie despre un post vacant de „administratoru harnicu” într-o localitate din Câmpia Aradului, Hârtibaciu. Textul critică, folosind satira şi umorul, o situaţie locală provocată de încălcarea normelor de comportament faţă de comunitate, din partea unor feţe bisericeşti: „se deschide
prin acésta concursu pentru unu administratoru harnicu, pana in dia lui Dragobete, anulu curente.” Practic, anunțul stabilește un termen limită care nu există, Dragobete devenind aici sinonim cu Paștile cailor, Sfântu-așteaptă, joi după Paști.
Tot Simeon Florea Marian în 1903, publică în lucrarea Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, Studiu folkloristic informații despre o insectă numită Dragobete, care era folosită de descântătoare la ”descântece de dragoste”. Ea se numea repedea, în părţile Ardealului, dar „prin Banat i se zice dragobete pentru că o seama de fete
mari îşi fac de dragoste cu el”.
Dragobetele este Cincindela campestris, care poartă în română și denumiri populare
ca repedea de câmp, sau măsurător. Este o coleopteră adefagă – un gândac răpitor, care se hrănește cu alți gândaci și care are o viteză atât de mare la deplasare încât lumina nu are timp să formeze imagini pe retina ochilor săi compuşi, de aceea, din când în când, se opreşte să-şi revină, fiindcă orbeşte pentru câteva milisecunde. Se crede că era folosit pentru incantații în dragostea datorită ritulaului său rapid de împerechere.
Narcisa Alexandra Știucă în Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri și deslușiri, publicată în 2014 spune că ”sărbătoarea populară numită Dragobete Cap-de-Primăvară (pe alocuri, Drăgostiţele) nu a avut niciodată un prestigiu deosebit şi pe de alta, nu prezintă nici măcar slabe ecouri ale tradiţiei creştine, fiind mai curând o sărbătoare măruntă a universului casnic şi abia mai pe urmă a tineretului.”
Chiar și așa, Dragobetele, care devine, astfel, mai degrabă o sărbătoare modernă a dragostei, o replică naționalistă la occidentalul Sfântul Valentin, este sărbătorită din ce în ce mai puternic în țara noastră, devenind un eveniment cultural, o activitate extracuriculară pentru elevi și un moment de sărbătoare pentru întreaga mass-media românească.
Surse foto:
