Constantin Brâncuși s-a născut în Hobița, lângă Târgu Jiu, județul Gorj, într-o familie simplă și respectată de țărani (Nicolae și Maria), pe 19 februarie 1876. A crescut înconjurat de arta tradițională românească a sculpturii în lemn, motivele ei geometrice regăsindu-se de multe ori în opera sa. Constantin era cel mai mic dintre cei 6 frați, și cel care se ocupa cu păstoritul oilor familiei, muncind din greu pentru a ajuta familia. Dar când a început să arate talent în sculptura lemnului, sculptând neîntrerupt când păzea oile, atât tatăl său cât și frații îl admonestau și îl tachinau, încât acesta ajungea să fugă de acasă. Așa că la numai 9 ani, a părăsit satul natal, angajându-se într-o spălătorie, apoi la o băcănie și o cârciumă prin diverse localități din Oltenia.
În 1894 micul Brâncuși ajunge la Școala de Arte și Meserii din Craiova, după ce talentul său în arta cioplirii lemnului este descoperit de un industriaș. Însă, binefăcătorul lui habar nu avea că micul artist nu știa să scrie și să citească. Însă asta nu l-a oprit, Brâncuși a învățat singur să fie literat, dornic sa continue să se perfecționeze în artă urmând cursurile Școlii de Belle Arte din București. Ajunge să facă și asta, absolvind o școală de cinci ani în patru, spunând că „munca istovitoare, asiduă și tenace, îndemânarea și pasiunea, de aici, din școală le-am deprins“. Din această perioadă datează lucrarea „Ecorșeu“, ce se găsește în prezent la Muzeul de Artă din Craiova.
În 1903, tânărul de 27 de ani, Brâncuși, ia decizia de a pleca la Paris, acolo unde se concentra toată arta omenirii în acei ani. Călătoria a făcut-o pe jos, a durat 18 luni, din București trecând prin Ungaria, Austria, Germania și Elveția. Această călătorie a fost determinată de o comandă care nu s-a terminat cu bine: bustul generalului Carol Davila. Produsul final nu a mulțumit, așa că Brâncuși nu și-a primit banii cu care și-ar fi dorit să plece spre Paris.
Mai târziu, Brâncuși chiar a comentat momentul respectiv: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva ani în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor“.
Drept urmare se îmbarcă spre o călătorie pe jos, care îl trece prin numeroase aventuri și întâmplări ce i-au inspirat opera. Inspirat a fost și regizorul britanic Peter Greenaway, care a scos în 2020 filmul „Walking To Paris”, ce expune povestea acestul drum, de la București la Paris, locul unde sculptorul român va schimba pentru totdeauna arta lumii.
O dată ajuns în Paris, nu a durat mult până ce lumea artistică i-a recunoscut talentul și l-a primit în brațele sale. Brâncuși a devenit repede prieten cu spuma societății artistice a acelor vremuri, ținând legătura cu artiști români care trăiau în Paris, precum George Enescu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Panait Istrati, Traian Vuia, Eugène Ionesco, Emil Cioran și Paul Celan. Însă, cercurile sale de prieteni erau completate și de nume precum Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roché, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau, și Fernand Léger. A lucrat 2 luni și sub oblăduirea lui Auguste Rodin, însă a părăsit repede atelierul acestuia, spunând că "Nimic nu poate crește sub copaci mari." Una dintre operele lui a fost inspirată de Rodin, Sărutul, de aici întrezărindu-se modul ieșit din comun și revoluționar prin care Brâncuși interpreta natura prin sculptura lui.
Brâncuși a interpretat natura în felul său original, un mod care a fost înaintea vremurilor sale și care a fost acceptat și apreciat cu dificultate de societate. Înainte de Brâncuși, sculptura era definită de măiestria lui Michelangelo, ca fiind o reproducere cât mai exactă, aproape de perfecțiune a naturii și corpului uman. Așa și era definită. Până ce au apărut liniile avangardiste geniale ale lui Brâncuși, care au derutat complet. Atât de mult, încât Pasăre în Spațiu, de exemplu, un vameș american nu a admis sculptura ca operă de artă, ci ca ustensilă de bucătărie și a cerut taxa vamală de 40% aferentă unui astfel de obiect. Brâncuși a luptat legal în această privință, până ce un tribunal a admis că este o sculptură. Altă sculptură, Prințesa X, a fost vociferată, iar Brâncuși a fost nevoit să o retragă de la Salon des Indepéndants din Paris, pentru că este mult prea falică.
Brâncuși a argumentat că nu este decât un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“
Constantin Brâncuși a depășit convenția sculpturii din acele vremuri, modelând linii neconvenționale și forme aproape comice ale naturii. Operele sale precum Prințesa X, Madame Pogany sau Pasăre în spațiu numai a prințesă, a doamnă sau a pasăre nu aduc. Însă sunt o reinterpretare a naturii. Ceea ce, conform vorbelor sculptorului, le fac mai oneste: “Ceea ce este real nu este forma externă, ci esența lucrurilor.”
“Ne invita la el în atelier, și era atât de frumos, cu lumina venind dintr-un anumit unghi pentru a creea această formă incredibilă. Veneau mulți vizitatori, prieteni, artiști, care aduceau oameni care să îi viziteze atelierul. Mulți americani care veneau să îi aducă omagii și să îi cumpere sculpturile.”, povestea artistul francez Claude Lalanne.
Atelierul lui Brâncuși era lăcașul său spiritual, locul unde nucleul artei sale a rămas neatins. Brâncuși a rămas toată viața țăranul din Hobița, atelierul lui fiind mobilat cu covoare oltenești, laviță și… un tuci pentru mămăligă. Acestuia, pe măsură ce înainta în vârstă, îi venea tot mai greu să se despartă de operele sale. În 1950 s-a oprit din sculptat, și până la finalul vieții, si-a petrecut zilele rearanjând sculpturile de la el din atelier. Așezarea lor era atât de parte integrantă din sufletul său, încât, când vindea una dintre sculpturi, o înlocuia cu un duplicat din ipsos, pentru a nu supăra armonia atelierului său. Tot în atelier era făcut de el, inclusiv cuptorul. Atelierul a devenit, astfel, ultima sa operă de artă. Brâncuși a încheiat un acord cu guvernul francez prin care atelierul său să rămână intact și după moartea sa. Acum se vizitează într-un loc din Centre Georges Pompidou, deschis în 1997.
Mama lui Brâncuși ar fi aflat de la ursitoare că fiul ei cel mic va deveni preot. Nu a ajuns nici preot, nici om de familie, cum ar fi vrut mama sa. Constantin Brâncuși a devenit le prince paysan al societății artistice pariziene, descris ca având „un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie – în tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete“, fiind curtat de numeroase femei, mereu îndrăgostit de viață. În cartea „Brâncuși. Amintiri și exegeze“, Petre Pandrea spune că sculptorului, asemenea lui Goethe, „un șirag de femei-perle i-au urmat volens-noles calea vieții“.
Una dintre perle a fost cea care a inspirat una dintre cele mai faimoase opere ale sale, Madame Pogany. Margit Pogany a fost o talentată pictoriță, care spunea despre sculptarea ei: „Am realizat că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuși, am observat că mă privea pe furiș, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o imensă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc“. A mai avut relații, care i-au inspirat și creațiile, cu irlandeza Eileen Lane, cu Nancy Cunnard, o aristrocrată britanică, scriitoare, militantă împotriva rasismului și a fascismului, cu Prințesa Maria Bonaparte, care a inspirat sculptura Prințesa X. În ultimii ani alături de el a fost pictorița Sonia Terk-Delaunay, cea care l-a convins să lase un testament pentru conservarea operelor sale. Se mai spune că Brâncuși a avut o relație și cu pianista Vera Moore, din care ar fi rezultat un băiat, nerecunoscut de Brâncuși. John Constantin Brâncuși Moore a trăit în Paris și a murit la 82 de ani. O poveste de dragoste mai lungă se spune că a trăit Brâncuși cu miliardara americană, mare colecționară de artă, Peggy Guggenheim, ea fiind cea care a inspirat opera „Pasărea în văzduh“.
În 1938 Constantin Brâncuși trăiește o poveste fascinantă de dragoste cu Maria Tănase. Aceasta era mai tânără decât el cu ... 37 de ani. Ea avea numai 25 de ani, iar artistul 62. Doar un detaliu, care nu i-a împiedicat să se îndrăgostească unul de celălalt la Paris, când s-au întâlnit prima oară cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Maria a vizitat atelierul maestrului și chimia dintre ei a fost atât de puternică încât pentru două zile și două nopți nu a plecat de acolo, ignorând un recital programat, stârnind supărarea lui Dimitrie Gusti.
Mariei Tănase Brâncuși îi spunea: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „. După un an, tânăra artistă încheie relația cu maestrul Brâncuși, după ce cunoaște alte culmi ale faimei, cântând chiar și pentru preşedintele de atunci al SUA, Franklin Roosevelt. Însă, chiar ea declară că relaţia ei cu artistul a fost marea iubire a vieţii ei.
Ne aflăm în 1894 la Craiova. Pe când Costache, cum i se spunea atunci lui Brâncuși, era doar un puștan care își descoperea pasiunea. Atunci lemnul era prietenul său. La sfatul amicului său, Livadaru, un artist tapițer, Brâncuși decide să sculpteze o vioară. Una care să și cânte. Se inspiră din vitrine, de la lăutari și lucrează la ea o iarnă întreagă. Iar la final, după ce lăutarul Mihalache o testează și îi spune „Îi zice mai bine ca a mea”, Brâncuși se naște a doua oară și se îndrăgosteste de acest instrument și decide să meargă pe drumul artei. Zeci de ani mai târziu, îl regăsim pe Brâncuși la el în atelier, cântând la vioară pentru prietenii săi, cu barba sa stufoasă și cu energia pur românească, alături de prietenul său, compozitorul anarhic și pianistul de cabaret Erik Satie. Pe rafturile atelierului său, printre scule și unelte, se afla mereu și vioara.
