Tânăra provine dintr-o familie de romi din localitatea Purcăreni, având alți patru frați. După finalizarea Liceului de Construcții din Săcele, a plecat la București pentru a-și continua studiile, obținând o diplomă de institutor. A urmat și o facultate în limba romani la Cluj, dar și un master cu specializarea „Asistență și dezvoltare comunitară”.
Invitată în platoul emisiunii „Viitor cu clasă”, a precizat că familia ei a susținut-o permanent și a încurajat-o să meargă mai departe pentru a studia: „Părinții mei m-au trimis la școală pentru că trebuia să mergem la școală, regula asta din societate, să mergi la școală. Tatăl meu terminase 8 clase, iar mama mea 2 clase. Nu m-au împins, am făcut pentru că mi-a plăcut. Chiar îmi amintesc că aveam un oracol în clasa a 8-a și acolo era o întrebare la care trebuia să răspunzi ce vrei să devii când o să fii mare și eu îmi doream să devin sportivă, cântăreață și învățătoare. Și uite că am devenit învățătoare, educatoare, mi s-a îndeplinit visul.”
Sursă poză: captură știrileprotv.ro
De-a lungul timpului, a fost profesor de limba romani în localitatea Târlungeni (județul Brașov), educatoare la grădinița din Zizin (județul Brașov), după aceea director executiv la Fundația „FAST” (care urmărește îmbunătățirea condițiilor de viață pentru comunitățile rome din localitățile Târlungeni, Budila, Săcele și Zizin, inclusiv prin construirea de noi locuințe).
A reușit să ocupe un post de educatoare la grădinița din Săcele, povestind, în cadrul emisiunii menționate anterior, că, de la a avea într-o grupă un număr de 4-5 copiii, a ajuns să aibă în jur de 30: „Am fost pentru prima dată la această grădiniță, această școală în anul 2009. Chiar am fost șocată, erau 4-5 copii, mai erau în alte clase poate 6 copii și chiar am fost uimită și m-am întrebat: așa puțini copii să vină la grădiniță?”.
Pentru a-și îndeplini obiectivul, a apelat la implicare, la dăruire, la activități menite să-i atragă pe cei mici, încercând totodată să-și creeze legături și cu părinții acestora: „M-am folosit de prima resursă umană, de copii prima dată. Vă dați seama, intri într-o comunitate nouă, n-ai cum să-i cunoști pe părinți inițial, îi cunoști pe copii. Și am încercat să lucrez așa mai mult emoțional cu copiii, astfel încât atunci când ei se duc acasă să fie încântați de ce zi frumoasă au avut la grădiniță sau la celelalte ore și practic așa mi-am facilitat eu legătura asta între părinți...”
Sursă poză: captură știrileprotv.ro
Ca să reușească să-i motiveze pe copiii romi să vină la grădiniță, a apelat și la sprijinul unor ONG-urilor: „Clar vorbim de implicare, și o implicare emoțională, dar și fizică. M-am folosit foarte mult de relațiile pe care le-am avut. De exemplu cunosc foarte multe ONG-uri, pentru că eu am venit cumva dintr-un mediu ONG-ist și întotdeauna primeam diferite lucruri, rechizite, absolut orice și le dădeam copiilor. Vă dați seama că ei erau entuziasmați, bucuroși și a doua zi veneau cu plăcere, crezând că poate o să le mai dau și a doua zi...”
Nu s-a ferit să menționeze că în prezent mai sunt copii care vin la grădiniță fără să fi mâncat înainte, dar că ea este încantată când poate să le ofere posibilitatea să se hrănească acolo: „Eu am grupă de după-amiaza, de la 12 jumătate încep grupa de grădiniță și copiii când vin primul lucru îl spun: doamna Anca, dar când mâncăm? Asta este prima întrebare. De cele mai multe ori mai cumpăr, tot timpul să am ceva la mine biscuiți, ce mai găsesc și eu, ce mai pot, uneori chiar și sandviciul meu îl mai înjumătățesc ca să mai dau și la ceilalți, pentru că copiii au nevoie, le este foame și trebuie să faci ceva pentru ei. Nu că ești obligat, dar faci asta uman, pentru că îți pasă de copilul respectiv. Mai ales eu sunt extrem de bucuroasă când vine chiar și fără mâncare, adică sunt maxim mulțumită de chestia asta că a venit la grădiniță și atunci cu tot dragul îmi permit să-i cumpăr ceva să mănânce și lui”.
Sursă poză: facebook.com
Conștientizând faptul că dorința de a continua să vină la grădiniță, atât în ceea ce-i privește pe copiii romi, cât și pe părinții acestora, ține de motivație, de bucuria legată de ceea ce vor găsi acolo, Anca Mezei a precizat că are mereu grijă să-i ajute pe copii să se simtă în largul lor la grădiniță. De aceea, îi implică în numeroase activități: „Eu vreau să se bucure și să simtă că practic grădinița este și a lor, nu este doar a mea. Împreună facem curățenie, deci facem totul împreună la grădiniță. Și o lecție, îi întreb înainte: „Vă place, ați vrea să vorbim despre asta, ați vrea să facem mâine asta?”. Și ei îmi zic. Sau îi întreb de multe ori, chiar dacă eu am o planificare, eu le spun:„Uitați copii, o să vorbim săptămâna aceasta despre asta... Și tocmai asta încerc să fac, să le țin vie motivația pentru că dacă aș fi foarte monotonă nu aș reuși să-i aduc pe copii la școală, dar mai ales cu bucurie, că e o diferență. Să vii la școală ca și când ai fi obligat sau să zici de abia aștept să mă duc mâine, să văd cu doamna Anca, să mai repetăm la piesă sau să mai facem ceva. E o mare diferență, e ca și la un serviciu, dacă vii cu bucurie și îți place ce faci, ai rezultate bune. Dacă nu, nu. Așa se întâmplă și cu copiii...”
Vine și cu un sfat pentru toți cei care intenționează să lucreze în învățământ: „Practic trebuie să fii viu în învățământ, trebuie să faci cu drag ceea ce faci pentru copii. Adică dincolo de toată etica și de toate lucrurile astea așa, e bine să vii cu sufletul tău natural pe care îl ai de om pur și simplu”.
Sursă poză: facebook.com
Mai demult, într-un interviu acordat pentru proiectul „Teach For All”, a adus în prim-plan discriminările din cauza cărora a suferit foarte mult în copilărie și adolescență.
Primul exemplu în acest sens au fost două situații din școala primară. La un moment dat, s-a simțit rănită când învățătoarea ei i-a luat manualul primit pe motiv că era într-o stare prea bună pentru a fi al ei: „...Mi-au ramas două amintiri, două scene, în care de exemplu eram clasa a doua și ea spunea că atunci când o să împartă cărțile o să le dea așa cum se nimerește la fiecare copil pentru că sunt de la generațiile trecute și sunt mai uzate și ca să nu facă nedreptate în clasă o să le dea cum nimerește.
Am fost bucuroasă că am nimerit o cărticică puțin mai bună ca a unei alte colege, care era dintr-un rang mai înalt, mă rog...Fata asta a văzut că mie mi-a picat o carte mai bună ca a ei și a început să-i spună doamnei învățătoare: „Doamna, păi uitați Mezei ce carte are și cum, adică, a mea e ruptă...Dați-i-o pe a mea ei și dați-mi-o pe ai ei mie. Doamna a venit și mi-a zis „Mezei, dă-i cartea ei că nu-ți trebuie ție așa carte bună,...Eu eram cu cartea de Limba Română și stăteam cu ea la piept și ea voia să mi-o ia și eu trăgeam de ea. Până la urmă mi-a smuls-o, normal că mi-a smuls-o...Am simțit o nedreptate extraordinară, nu stiam eu pe vremea aia ce este discriminarea...Am simțit că m-a durut ..Mi s-a părut foarte nedrept și am suferit mult din cauza cărții ăleia...”
Altă situație în care Anca Mezei s-a confruntat cu discrimarea a fost și aceasta: „La câte o serbare sau la un alt eveniment de clasă nu aveam de unde să aducem mereu prăjituri ...Eu eram în clasă cu sora mea...Îmi amintesc că i-a așezat pe toți copiii la catedră și ne-a zis: Haideți, haideți, copii să mâncați prăjituri! Pe mine și pe sora mea, care nu am adus prăjturi ne-a zis: „Îmi pare rău, dacă voi n-ați adus, Îmi pare rău, spune-i lui mumă-ta aia să nu mai fumeze și să-ți aducă prăjituri ...Asta e! Nu ați adus, nu mâncați!”
Și ne-a pus pe noi într-un colț, să stăm, ceilalți copii stăteau la catedră și mâncau prăjituri și noi ne uitam așa....Îmi amintesc că spre sfârșit , după ce ne-am uitat noi acolo...cred că eram în clasa a treia...Îmi doream să nu fi fost în momentul acela acolo, îmi doream să nu fi văzut nimic....”.
Și-a amintit și cât de greu a făcut față perioadei liceului, când a avut și momente în care a vrut să renunțe la școală din cauza umilințelor la care a fost supusă de colegi: „În liceu a fost cea mai critică perioadă din viața mea. În clasa a zecea am vrut să renunț, deși îmi plăcea să merg la școală, dar nu mai voiam să merg întrucât atât de mare mă dezamăgeau colegii mei de clasă și mai erau și profesori care ...făceau și ei discriminare multă. Colegii erau foarte răi cu mine, mă făceau țigancă...”.
Sursă poză: facebook.com
În cadrul aceluiași interviu, pentru „Teach For All, a adus în prim-plan ce a determinat-o să reușească să meargă mereu mai departe și să-și construiască o carieră: „Dacă mă duc într-un anumit loc nu mă mai deranjează cum mi se zice „Țigancă” sau „Romă” sau cum vor să zică...Nu mă mai deranjează, știu că am și eu putere să le răspund...Simt că pot să dau un răspuns, am multă încredere în mine. Până la urmă încrederea și experiența pe care le-am câștigat în timp, m-au ajutat să-mi vindec toate rănile. Acum, când plâng, plâng pentru că mă simt salvată, adică acum mă simt în siguranță...Consider că rănile mele sunt vindecate...Acum nu-mi doresc decât să-i ajut pe ceilalți care au problema asta..Toată discriminarea s-a transformat în ceva pozitiv. În urma discriminării mi-am dat seama că sunt puternică, că pot să merg mai departe.”
Sursă poză: facebook.com
Anca Mezei și-a exprimat intenția de a continua să-i susțină pe copiii din comunitățile rome, considerând că discrimarea la care a fost supusă și-a adus și o contribuție pozitivă în viața ei: „Toată discriminarea s-a transformat în ceva pozitiv. În urma discriminării mi-am dat seama că sunt puternică, că pot să merg mai departe...M-a motivat să merg mai departe și să lucrez cu comunitățile de romi știind prin ce am trecut eu, pur și simplu asta îmi doresc: Dacă eu am mers mai departe, vreau să-i ajut și pe alții pentru că știu prin ce trec ei pentru că și eu am trecut...Toată experiența meau vreau să o dau înapoi comunităților de romi...”
Sursă poză: facebook.com
