Mi-am părăsit țara, soțul și copilul cu dizabilități. Asta mi-au facut sărăcia și lipsa de educație sexuală

Satul meu natal este în Bărăgan, pe undeva pierdut în glod și sărăcie. M-am născut într-o familie numeroasă acum 37 de ani, am crescut cu 7 frați în 3 camere amărâte în care locuiam cu bunica și părinții mei. Aveam zile când mâncam numai mămăligă, iar găinile pe care le creșteam erau tăiate la Crăciun și la Paște și atunci apucam să mâncăm și noi ceva carne. Părinții mei erau leneși, nu le plăcea munca și trăiau din pensia bunicii și din alocațiile noastre. Eu am fost un copil liniștit, iubeam să mă duc la școală, eram printre primii din clasă și diriginta mea, care m-a ajutat să iau bursă, nu le-a spus părinților mei. Le-a falsificat semnătura și am căzut de acord ca timp de 4 ani să îmi pună bursa într-un cont și când va veni vremea liceului să plec de la ai mei cu banii strânși la un liceu cu internat. A făcut tot posibilul să mă ajute să ies din mizeria în care mă țineau părinții mei. Însă nu s-a gândit nicio clipă că sunt doar o copilă care intră la pubertate și care, oricât de deșteaptă va fi, va fi aburită de un hăndrălău. Ea a fost cea care mi-a explicat despre menstruație, însă nu a avut, probabil, curajul să îmi spună și despre sex, sau nu credea că va fi cazul.

Dar s-a întâmplat. Eram complet neștiutoare în ce privește sexul.

Treceam clasa a VIII-a și abia așteptam să dau la liceu, să fug din văgăuna familiei mele. Nu știam nimic de sex, cu cine naiba să vorbesc? Mama era tot timpul plecată prin vecini, de unde venea cu câte o pâine sau o țuică. Asta producea ea. Iar tata muncea cu ziua, când avea chef și eram ca și inexistenți pentru el. Aveam un frate mai mare care renunțase la școală și muncea prin curțile oamenilor. Iar frățiorii mei mai mici nu se puneau. Nu aveam prietene, toate erau cu o situație materială mult mai bună ca mine și se fereau de mine ca de ciumă. Sărăcia chiar e ca o ciumă. Așa am simțit-o. 

Și a apărut el, un băiat de 20 de ani care lucra ca zidar la o casă din sat. Stătea după-amiaza (acum îmi dau seama) la vânătoare când elevele de a VIII-a ieșeau de la școală. L-am văzut de multe ori cum încerca să intre în vorbă cu fete, majoritatea îl ignorau. Într-o zi a vorbit și cu mine, mi-a oferit o ciocolată (ca să înțelegeți, nu mâncasem ciocolată niciodată. Da, pare greu de crezut, dar așa era de cruntă sărăcia). Nu am refuzat-o, nu l-am refuzat nici pe el. Ne-am îndrăgostit. A fost fulgerător totul, pentru că el a profitat de sărăcia mea și de faptul că eram complet neștiutoare în ale sexului. Acum, dacă s-ar afla ce am pățit, el ar intra la închisoare. Însă eu credeam că îl iubesc. 3 luni mai târziu, eram gravidă și în stare de șoc. La fel și el. Să zicem că am avut puțin norc în această privință pentru că nu a dat bir cu fugiții. Mă iubea. Ai mei au insistat să ne căsătorim. Nu vă gândiți că la starea civilă. În fața lui Dumnezeu, ca să mă ierte. Că aveam păcat mare. Asta îmi tot spuneau și mă blestemau că i-am făcut de rușine în tot satul. De parcă se putea mai rușine decât sărăcia în care trăiam...

În fine, sunt prea nervoasă ca să intru în detalii, când îmi amintesc. Evident că nu m-am dus la ecografii, nici măcar nu știam cum se nasc copiii. Iar când am întrebat-o pe mama mi-a spus că o să ”îl scot repede ca la WC, că așa a fost la ea cu toți copiii”. Așa că m-am gândit că atunci când va veni momentul chiar asta voi face, treaba mare. Nu știam de contracții, de travaliu, nu știam nimic.

Când a venit sorocul, am leșinat de durere și de groază în casă când am început să sângerez abundent, neștiind ce se întâmplă cu mine.

El, tatăl copilului, a fugit la vecini să sune la Salvare. Copilul s-a sufocat cu cordonul ombilical până am ajuns la spital și s-a născut cu retard. Eu l-am iubit chiar și așa. Am trăit așa, timp de 3 ani, cu așa-zisul soț al meu, într-o cameră adiacentă casei părinților mei pe care el a zidit-o pentru noi. Nu-mi mai amintesc decât de bebelușul meu, care a rămas bebeluș chiar și la 3 ani, care nu putea mânca mâncare solidă și nu aveam nicio șansă să îl învăț la toaletă. Spălam cârpe pline de fecale toată ziua. Că doar nu vă imaginați că aveam bani de scutece. La 17 ani eram în pragul sinuciderii. Voiam să fug oriunde văd cu ochii, să mă înec în râul de lângă noi și să fiu îngropată în cimitirul de pe deal, doar ca să scap de viața de rahat pe care o aveam, și la propriu și la figurat.

Nici iubirea pentru copilul meu nu o mai simțeam. 

Apoi l-am auzit pe fratele meu cum vorbea cu un prieten de-al lui care voia să plece în Olanda cu iubita lui, să facă bani. Nu mi-am dat seama atunci, că doar eram complet naivă, ca să nu zic toantă de-a dreptul, la ce se referea, de fapt. I-am spus că vreau și eu să merg. Că am bani (bursa mea era tot în acel cont, aveam un card pe care îl țineam ascuns mereu la chiloți). Așa că într-o noapte mi-am făcut bagajele, adică două rochii, o pereche de pantaloni, 1 tricou, 3 chiloți, o pereche de șosete, pantofii din picioare și cartea mea preferată, singura pe care o aveam - ”Aveam 18 ani”, de Ecaterina Lazăr. Am și acum cartea. Și am plecat în Olanda, unde am suferit și sufăr și acum abuzurile unei vieți unde trebuie să îmi vând trupul ca să trăiesc. Trăiesc bine, nu vă gândiți că este cumplit. Am garsoniera mea, am asigurare medicală, îmi fac toate poftele și mai am 1 an și termin cursurile unui liceu medical, care pregătește infirmiere. Și voi scăpa. Nu vreau să intru în detalii, de ce nu m-am întors acasă, de ce m-am lăsat prinsă în acest cerc vicios. 

Am un singur regret, care îmi rupe sufletul de durere în fiecare secundă: că mi-am părăsit copilul.

Am ținut legătura cu frații mei și am aflat la 2 ani de când am plecat că fiul meu a murit de foame. Așa au scris pe certificatul de deces. Mi l-a trimis fratele meu prin poștă și eu îl țin mereu în portofel cu mine. Este singura dovadă că am avut un copil. Soțul meu a dispărut fără urmă apoi. Îmi dau seama acum că eram o fetiță rătăcită, naivă, traumatizată de sărăcia lucie în care trăia, abandonată emoțional, abuzată. Și stau mereu și mă întreb, oare dacă diriginta mea ar fi avut curajul să îmi spună de sex, dacă aș fi știut tot ce trebuie, dacă nu aș fi rămas însărcinată, aș mai fi fost aici? Oare aș fi reușit să ajung la Liceul sanitar la care mă trimitea diriga? Și, poate, chiar să termin medicina așa cum visam când mă ascundeam cu câte o carte împrumutată de la bibliotecă în spatele WC-ului din curte? Ce mă întristează și mai tare nu sunt nici pe departe aceste gânduri. Ci faptul că după atâția ani încă mai sunt fete ca mine care trăiesc o viață de abuz, de chin, din cauză că le lipsește cu desăvârșire educația sexuală. Care ajung să facă copii chiar și la 12 ani, să își distrugă viitorul, pentru că, să fim sinceri, 99% dintre ele provin din familii sărace ca a mea, și nu își permit să facă avort.

Gândirea părinților lor va fi ca a alor mei: încă o alocație, încă o sursă de venit. Un avort va fi doar o cheltuială.

Mi se zbârlește pielea pe mine numai când mă gândesc că alte fete ar putea să treacă prin aceeași suferință ca a mea numai pentru că cineva nu a avut timp o oră să le explice la timp care e treaba cu sexul. Sper să se schimbe lucrurile, sper ca școala să ofere educație sexuală tuturor, și fetelor și băieților. Și nu numai. Sărăcia în România există în continuare și face victime printre copii, copii care poate ar schimba lumea dacă ar avea șanse. Chiar azi am văzut o știre că România vrea să bage tampoane gratuite pentru eleve. Doamne! Ce fericită aș fi fost eu dacă aș fi avut tampoane când eram elevă! Spuneau că există fete care nu își permit un asemenea lux, pentru că sunt încă un lux, pentru o nevoie care este de bază. Mă întind prea mult, cred că v-am plictisit. Povestea mea se încheie aici. Poate am să vă mai scriu peste 2-3 ani să vă spun cum mi-am schimbat viața, când, sper, că voi fi infirmieră la un azil de bătrâni. Ăsta e visul meu. Acolo măcar știu sigur nu va fi niciun bărbat care să mă pipăie. Între timp, vorbiți cu copiii voștri despre sex, iubiți-i și fiți recunoscători pentru tot ceea ce aveți. 

Citește și:

• Mama mea m-a abandonat, iar acum, că am bani, vrea să revină în viața mea
• Nu regret că am rămas însărcinată la 14 ani. Regret că nu le-am spus părinților mei
• Scrisoare către mama mea care m-a părăsit la piciorul unui pod